[2 octombrie 1880]

Dacă n-ar fi fost nicicând vorba despre idealul politic al unei Daco-Românii nu ne îndoim că românii ar fi trăit în monarhia habsburgică în condițiile croaților, ale polonilor sau ale cehilor; în Rusia, în condițiile armenilor sau ale locuitorilor din provinciile baltice; s-ar fi bucurat adecă de o libertate mărginită de dezvoltare. Aceasta nu li se îngăduie azi pentru că li se atribuiesc veleități politice pe cari știm că în marea lor majoritate ei nu le au. Cât despre Austro-Ungaria îndeosebi, știm că pe cetățenii români de acolo nici tirolienii nu-i întrec în credința înrădăcinată pe care-o au pentru Casa împărătească. Cu toate acestea condițiile în cari trăiesc sunt mai rele decât a tuturor celorlalte naționalități. De ce asta?

Repetăm: pentru că li se atribuie un ideal politic care, precum am relevat-o de mai multe ori, e pe de o parte de origine austriacă, pe de alta de origine rusească. Iosif II și Ecaterina II sunt părinții ideei daco-române, ceea ce se probează dintr-o sumă de documente.

„Messager de Vienne“ ne mai aduce în ultimul său număr două scrisori, una a împărătesei Ecaterina cătră Iosif II, alta a acestuia cătră Ecaterina, din care lucrul răsare cu toată evidența.

Într-o scrisoare datată din 17 septembrie 1782 Ecaterina II, după ce descrie starea de decadență a împărăției otomane, face propunerea de împărțeală. În această propunere aflăm următorul pasaj:

Va trebui cred de a stabili de mai nainte și pentru totdeauna că între cele trei imperii (cel balcanic cu secundo-genitură rusească la Constantinopol, cel rusesc și cel austriac) va trebui să existe un stat autonom, totdeuna neatîrnat de cele trei împărății limitrofe. Acest stat despre care e vorba de a-l reconstitui, și care-a existat altădată sub numele de Dacia, va putea cuprinde Moldova, Țara Românească și Basarabia sub guvernul unui monarh creștin, aparținînd ritului ce domnește în aceste posesiuni și asupra calităților personale și a devotamentului căruia cele două Curți imperiale să se poată întemeia pe deplin. E bine de-a se stabili totodată că noul stat, al cărui suveran va fi ereditar, trebuie să rămîie cu totul neatîrnat și că nu va putea fi nicicînd anexat nici la Austria, nici la Rusia și asemenea că aceste două imperii nu vor permite nici cînd ca acest stat să fie cîndva supus unei alte puteri.

Granițele acestui nou stat vor trebui să fie delimitate despre partea Poloniei și Rusiei prin Dnipru și Marea Neagră, iar despre Austria prin linia de achizițiuni pe cari le-am garantat M. V. Împ. printr-o clauză secretă a tratatului nostru, și apoi prin Olt, pînă unde el se varsă în Dunăre. Despre Turcia noul stat ar avea drept graniță Dunărea pînă la gurile ei.

Răspunsul lui Iosif al II-lea e datat de la 13 noiemvrie 1782.

Pasajul privitor la crearea unei nouă Dacii e următorul:

Cît despre crearea unei nouă Dacii sub guvernul unui prinț ereditar de religie greacă cum și despre așezarea nepotului M. V. pe tronul grecesc din Constantinopol, numai soarta armelor poate decide. În cazul cînd războiul ar reuși bine, nu voi ridica din parte-mi nici o dificultate pentru a împlini dorințele M. V. Î. dacă se acordă cu propriile mele interese și cu comoditatea mea.

La acestea caută să adăogăm că Iosif II avea de gând a uni acestui stat și Ardealul, a da în el preponderanța elementului românesc și de-a-l ținea întreg în atârnare de Austria. Singurul punct care-l supăra era confesia greco-orientală a românilor; de acolo încercări de-a cultiva repede poporul și de a-l apropia de catolicism.

Ei bine, aceste scompturi ale unei idei concepute pe de o parte la Viena, pe de alta la Petersburg, sunt de vină astăzi la prevențiunile Austriei și a ungurilor îndeosebi contra românilor din monarhia învecinată și din Principat.

❦