TEATRUL NAȚIONAL. DESCHIDEREA STAGIUNII

DANIEL ROCHAT — Comedie în cinci acte de Victorien Sardou

[Articol cu paternitate incertă]

[1 octombrie 1880]

Dalta viguroasă a lui Victorien Sardou sculptează, artistic mai mult decât poetic, o scenă foarte mișcătoare de zdruncinarea fericirei omenești cauzată din conflictul principiilor religioase. Asemenea subiect se potrivește bine pentru un public deprins la lupta seculară a dogmelor, la o luptă care a lăsat urmele cele mai adânci până și în caracterul său, căci ea, reproducându-i o parte din a lui proprie viață și punându-i înainte rănile de cari însuși sângeră, taie oarecum în carne vie și este în stare să pună mintea în fierbere și să-l zguduie până în rărunchi. Dar, dacă scoți acest tablou mișcător din privazul său firesc și-l așezi în fața unei societăți care nu e oțelită prin frământările religioase, în care controversele filozofice găsesc puțin răsunet și vorbele credinței se rostesc fără pătrundere, fi-va oare și atunci un izvor puternic de emoțiuni sufletești? Nu; pentru că fiecare trăsătură măiastră, fiecare argument ascuțit se pierde în deșert, nu are pe cine să atingă, sau atinge fără să pricinuiască durerea ori compătimirea țintită.

Un singur exemplu. Anglicana, am putea zice puritana Lea Henderson, rezistă asediilor amoroase, cu cea mai cumplită îndărătnicie, și se exprimă undeva cam în felul acesta: „Eu sunt creștină, și, până ce nu voi trece prin biserică, nu mă voi considera ca soția ta“. La aceste cuvinte publicul nostru aplaudă. Bine! Însă de ce? Iată de ce: fiindcă uită care este preocupațiunea adevărată a autorului când el pune aceste cuvinte în gura domnișoarei Henderson; fiindcă acele cuvinte, în loc să deștepte — precum vrea autorul — idei revoluționare și antireligioase, nu deșteaptă, într-un public de alte datine, de alte moravuri, decât aceea ce s-a deprins a admira el în acele cuvinte, potrivindu-le cu situațiunea lui, și anume că foarte bine zice Lea Henderson. Acolo însă unde aceste cestiuni se agită cu mai mult interes pare-se că publicul păstrează altă atitudine față cu aceste cuvinte. Chiar din acest punct de vedere a fost o mare greșeală alegerea acestei piese. Dar când se mai ia în seamă nu puține incompatibilități de interpretare iscate din împrejurarea ca însuși unii din actori nu s-au putut pătrunde de situațiuni, simțiminte și idei esotice? Se înțelege de la sine că atunci piesa, prin firea ei destul de străină de noi, ni se va înstrăina și mai mult prin un joc silit ori falș. În adevăr, sunt scene întregi de dispute filozofice între Daniel, Fargis, Bidache, Lea Henderson, cari s-au esecutat cu prea multă comoditate și o liniște, cum nu s-ar putea crede din partea unor persoane convinse și pasionate până la esces de ceea ce spun. Acele scene au lăsat pe public cu totul indiferent și pare că opreau mersul și dezvăluirea acțiunei dramatice. Este însă de necontestat că ele ne-ar fi interesat puțin chiar și atunci când o putere de joc estraordinară ar fi dat suflet abstracțiunilor ce ele conțin. Un alt punct capital este puțina seriozitate a câtorva roluri. Domnișoarele Bloomfield și reporterii americani au ceva comic, picant, dar nu sunt niște caricaturi. Bidache și Fargis, în discuțiuni aprinse păstrează o pasivitate cu totul orientală. Lui Fargis tânărul îi lipsea trăsătura de sentimentalitate.

Rolurile principale, Daniel Rochat și Lea Henderson, au fost încredințate d-lui Manolescu și d-nei Romanescu. Ei le-au esecutat cu un număr infinit de detalii prețioase. Dar în scene foarte remarcabile d-nu Manolescu nu a fost pasionatul și puternicul Daniel Rochat.

Alegerea acestei piese pentru deschiderea stagiunii acesteia s-a impus comitetului teatral, cum am zice, prin forța împrejurărilor. Lipsește, din nefericire, o novitate dramatică originală demnă a rivaliza cu cele mai bune producțiuni străine de acest gen, iar de altă parte tinerii artiști cari au fost la Paris au studiat tocmai acele două roluri principale din Daniel Rochat.

Publicului însă nu-i pasă de asemenea motive. El vine la teatru să guste deliciul curat al artei, astfel că sporadicele situațiuni gingașe, frumoase și bine esecutate nu-l pot despăgubi de tributul atențiunii încordate ce este silit să plătească unor controverse religioase trăgănite, nesărate și șterse de coloarea locală.

❦