[30 noiembrie 1880]

În ședința Camerei de la 27 curent d. I. Codrescu a interpelat guvernul asupra recensimântului patriotic a cărui victimă a fost România întreagă în anul acesta. Datele de mai jos le estragem aproape din cuvânt în cuvânt din discursul d-lui Codrescu. Din ele se va vedea ce pricepe un cap ca al d-lui Brătianu sub vorba „recensimânt“. Mișcarea vie în Parlament l-a silit pe d. Brătianu însuși să declare că așa este, așa s-au petrecut lucrurile și că va veni cu-o lege care să-ndrepte erorile făcute. Erorile făcute? Tot recensimântul de sus până jos e o mare eroare și trebuie declarat nul și neavenit, pentru a face loc unei nouă lucrări, serioase și cumpănite.

Iată dar cum s-a făcut acest recensimânt:

S-a dat instrucțiuni pentru facerea recensimântului de acum nu sub forma de circulară, ci chiar sub formă de articole regulamentare. Se impune categoric în art. 22 că: „Guvernul cere a se spori cu o jumătate impozitul fonciar“.

Agenții fiscali, pornind cu hotărârea luată, de mai nainte ca să îndoiască impozitul fonciar, nu s-au aplicat a restabili echitatea în evaluări, ci au mănținut toate ilegalitățile esistente, mai sporindu-le încă într-un mod exorbitant. Astfel acela care, în trecut, se afla deja taxat peste puterile lui, astăzi, în loc să fie măcar menținut în aceea ce era, i s-a îndoit încă sarcina; iar acela care era privilegiat în trecut, deși s-a sporit, cu toate că pe unele locuri s-a mai încărcat ceva, însă cu toată sporirea, n-a ajuns la adevărata evaluare a producerii proprietății sale.

Legea pentru facerea recensimântului zice că comisiunile locale de recensimânt se compun dintr-un delegat al fiscului și din trei contribuabili din cei mai impuși ai localității, cari să meargă la fața locului să fixeze o zi când să asculte pe proprietar și apoi să proceadă la evaluațiune, având în vedere sau catastișele de exploatare sau, în lipsa acestora, cunoștința oamenilor competenți, precum și exemplele cum sunt taxate și evaluate proprietățile semenilor de primprejur. Legea a fost departe de-a lăsa un arbitru nemărginit comisiunilor de recensimânt chiar atunci când ele ar fi compuse în modul prevăzut de ea. Dar călcare de lege s-a făcut chiar de la început.

Recensimântul era a se face încă cu mult mai dinainte, dar s-a tot amânat din cauza diferitelor împrejurări, până ce s-a hotărât a se face în anul acesta, spre a se pune în aplicare cu începutul anului 1881; și s-a început cam pe la aprilie trecut. Timpul în care trebuia să se facă acest recensimânt fiind prea scurt nu mai erau suficiente mijloacele ordinare ale agenților fiscali, căci fiscul, trebuind să fie reprezentat prin controlorii din districte, cari sunt oameni cari au ocaziunea a cunoaște cum merge averea publică, în țară, s-a învoit printr-o lege ca fiscul, pentru a putea face acest recensimânt repede, să poată lua și persoane străine lucrărilor financiare. Aceasta a fost o greșală; căci, după cum este în genere cunoscut că avem foarte puțini oameni cari să aibe cunoștințe speciale, cerute neapărat pentru asemeni lucrări, și guvernul, constrâns de-a face recensimântul repede, a avut recurs la persoane necompetente, s-a cerut primarilor de-a da fiscului funcționari pentru aceasta. De ce fel de funcționari puteau dispune primăriile? De niște juni, buni poate pentru altceva, dar foarte departe de-a poseda cunoștințele necesare; departe de-a cunoaște măcar din practică ce va să zică o falce de arătură, cât produce și ce valoare poate avea, ce va să zică, o falce fânețe, care este valoarea locativă a unei poverni ori velnițe. Mergând în localități, ei n-aveau înaintea lor decât această dispozițiune a regulamentului: să se îndoiască venitul fonciar.

La compunerea comisiunilor mai nicăiri contribuabilii n-au fost reprezentați prin cei mai impuși dintre ei, ci prin cei mai neimpuși, luați într-un mod arbitrar; căci agenții fiscali, luați și ei după modul cum s-a spus, consultau mai mult intențiunea lor de a spori impozitul cu orice preț decât de-a face o lucrare de justiție și în adevăr producătoare pentru finanțele publice. La comisiunile de apel, reclamațiuni au fost pretutindeni cu miile. Și cine au fost prin orașele din țară unde reședeau acele comisiuni au putut vedea pe ulițe, stoluri-stoluri, venind contribuabilii — și mai cu seamă contribuabili săteni — plângându-se despre nedreptățile ce li s-au făcut.

Recensimântul mai era dominat de-o idee de-a dreptul hidoasă. Falcea de pământ lucrată de sătean pentru el însuși s-a găsit de cuviință de-a se estima cu un preț foarte mare, mult mai mare decât cel mai urcat preț al pământului proprietății mari.

Pentru ce această nedreptate? Pentru ce în aceeași localitate să admită două moduri de estimațiune; pentru ce, dacă pământul cultivat cu bani de proprietar sau arendaș se evaluează de exemplu cu 20 lei falcea, acel cultivat de sătean însuși să fie evaluat de 30 sau 40 lei falcea?

Pentru ce această nedreptate? S-a răspuns că țăranul muncește singur pământul său și prin urmare nu are cheltuieli de exploatare.

Iată o monstruozitate! Agenții numiți după modul espus păreau a nu pricepe teoria elementară că munca țăranului e tot așa de bine un capital întrebuințat la exploatarea pământului ca și banul arendașului și că acest capital se scade din venitul proprietății.

Locuitorii, pierzându-și zilele, săptămânile prin târguri, așteptau rândul să fie judecate de comisiile de apel tânguirile lor și după toate acestea se întorceau cu lacrămile în ochi, căci nu se voia a li se recunoaște dreptatea ce o aveau.

Dar ce erau și aceste comisiuni de apel?

În teorie ele ar putea fi considerate ca bine compuse; căci figurează în ele un reprezentant al fiscului care este casierul general al județului, un reprezentant al autorității locale, un membru al comitetului permanent, care se consideră ca un reprezentant natural al proprietății mari și mici din județ, un membru al tribunalului de județ, ca reprezentând justiția, a treia putere în stat.

Dar cum erau în practică!

S-au putut vedea comisiuni de apel ai căror doi membri, adecă majoritatea, nu plătea nici un fel de contribuțiune în țara aceasta, nici măcar acea pentru căile de comunicațiune. Ce dreptate se poate aștepta de la niște astfel de oameni în materie de contribuțiuni când ei nici măcar idee nu au ce greutate sunt asupra capului omului aceste dări, când sunt mai cu seamă nedrepte și împovărătoare?

Acesta e ultimul grad al unei anomalii nemaiînchipuite. Cari a fost rezultatele acestui recensimânt făcut în niște astfel de condițiuni? Marea mulțime de contribuabili au reclamat, contestând evaluările făcute. Unele din aceste contestațiuni au fost admise, dar cele mai multe, și în general acelea ale locuitorilor săteni, au fost respinse. Astfel s-au văzut mulți, foarte mulți ieșind de la comisiunea de apel cu lacrămile în ochi și zicând că nu le-a mai rămas altceva decât să-și părăsească pământurile; și întru aceasta poate să fie multă dreptate în spiritul lor practic.

Căci dacă ar fi fost numai încărcarea la preț tot ar mai fi putut săteanul să lupte. Dar, pe lângă încărcarea la preț, s-a încărcat încă și la cantitate, socotindu-se un număr de fălci mai mare decât ce are în realitate.

La estimarea proprietăților mari s-a procedat astfel încât sunt proprietari cari sunt gata a ceda statului după toate formele exploatarea proprietății lor cu o a treia parte mai jos de prețul cu care-au fost evaluate. Un proprietar a căruia moșie a fost evaluată ca producând venit curat de 22 mii lei ar fi poate fericit a o lăsa pe seama statului numai pe prețul de 16 și chiar de 14 mii de lei. La moșii din aceeași localitate, având același pământ, megieșe una cu alta, s-a evaluat falcea la una cu 20 fr. și la cealaltă cu 30 și cu 40 fr., fără a fi pentru aceasta nici un motiv legal altul decât numai arbitrariul cel mai revoltător.

Legea cere ca stabilimentele industriale să fie evaluate nu după produsul industriei ce se esercită în ele, ci după valoarea lor locativă, adică după suma cu care s-ar putea închiria. Căci esercitarea industriei este și ea îndeosebi impusă la alte sarcini, de patentă, cu darea ei proporțională, cu dare după capacitatea cazanelor la velniți etc.

Confuziunea cea mai mare a domnit și întru aceasta. În același județ sunt două stabilimente de velniță, unul mare, întins, având o producțiune din cele mai însemnate și încăpător încă și pentru o altă industrie care se esercită în el; aceasta s-a evaluat în totul ca producând 7000 lei venit pe când o altă velniță, cu neasemănare mai mică, cu o producțiune ce se poate compara ca o picătură pe lângă a celeilalte, a fost evaluată la îndoit decât a celei dentâi.

La altele s-a luat chiar de bază produsul brut al industriei esercitate în ele, fără măcar a deduce cheltuieli de exploatare.

S-a aflat ca un proprietar, în un oraș mic, să facă o greșală, să cheltuiască cu clădirea unei case pentru locuința sa o sumă foarte mare relativ cu alte locuinți, să cheltuiască de exemplu 10 sau 12 mii de galbeni, iar el, ca și toată lumea din jurul său, recunoaște că a făcut o mare greșală îngropând în un oraș mic o sumă atât de însemnată pentru o locuință. Dar vine comisiunea de recensimânt. Ce se întreabă ea? Stă ea a calcula chiria probabilă ce acel proprietar ar putea prinde pe acea casă? Nu, nicidecum; ci-și zice numai: Cu această casă știm că s-au cheltuit 10 până la 12 mii galbeni, ei bine, câte zece la sută procente la 12.000 galbeni pe an, acesta este venitul casei. În zadar se arată pipăit că în oraș niciodată, oricare ar fi casa, nimenea nu s-ar afla care să plătească această, chirie. Nu, membrii comisiunei răspund: Nu credem ca cineva să fie atât de nebun ca să cheltuiască sume de bani fără a conta pe un venit de 10 la sută pe an; și comisiunea de apel, tot atât de cunoscătoare, vine și ea și confirmă o asemenea monstruozitate. Astfel bietul proprietar, pe lângă regretul de a fi avut imprudența a cheltui o sumă atât de însemnată pentru o locuință într-un oraș mic, se vede și condamnat a plăti și procente urcate pentru capitalul pierdut fără utilitate.

În cazul acesta recensimântul a fost aplicat ca o pedeapsă asupra nesocotinței unui om care și-a pierdut în mod nepractic averea.

În genere însă arbitrariul și nesocotința au mers până acolo că, pe când unele proprietăți au fost încărcate peste măsură, altele au fost taxate mai jos decât în periodul trecut. Egalitatea n-a existat nici în fața asupririi.

Am repetat-o adese în foaia noastră că d. I. Brătianu e un om de-o ignoranță aproape fără pereche în toate resorturile. Aceasta a dovedit-o și d. I. Ionescu în ședința Camerei de la 27 c. Ceea ce s-a făcut n-a fost și nu se poate numi recensimânt. Toate elementele unui recensimânt lipsesc. Recensimântul e un act de prețuire al averilor și al veniturilor; darea către stat e rezultanta acestei prețuiri. Ei bine, nicăiri nu s-a constatat prin tablouri țarinele, fânețele, imașurile; încât nici nedreptățile făcute de recensimânt, nici plângerile contribuabililor nu pot fi controlate.

Când lipsește cadastrul, ca la noi, e evident că recensimântul e mai greu de făcut.

Dar ceea ce-i mai ciudat e că d. ministru nu găsește să răspunză la toate adevărurile espuse de d. I. Codrescu decât printr-un neadevăr ca totdeuna.

D. Brătianu a răspuns că sporul la comune e numai de 300.000 lei.

D. deputat Marghiloman s-a oferit a plăti o arendă de 300.000 lei numai pentru sporul din județul Buzău.

În județul Buzăului îndeosebi proprietatea țăranilor, în masă, s-a urcat la 20 franci pogonul ca evaluare de venit — în plasa Câmpului; și aceasta la toate pogoanele fie mocirlă, fie râpe. Pe proprietatea Macoveiul s-au împroprietărit sătenii pe 6000 pogoane. Impozitul sătenilor pentru aceste 6000 pogoane e mai mare decât impozitul pus asupra proprietarului care are 35.000 pogoane.

La proprietar n-a avut ce să facă, căci a fost contract; și acolo prețuirea este foarte adevărată, căci atât produce pogonul de bărăgan. La munte toată lumea știe cum s-a făcut la 1864 împroprietărirea sătenilor: li s-a dat pământ și bun și rău, li s-a dat 3-4 pogoane arătură și restul mlaștină sau râpe. Dar recensimântul actual îi consideră ca pământ bun toate aceste pogoane. Cum să se conteste aceste constatări? O populațiune întreagă de sute de familii ar putea să vie în mod individual, și cu atâtea greutăți de hârtie timbrată, de zile pierdute, să reclame la comisiunea de apel, pe care nici nu o cunoaște, și mai cu seamă când aveau cunoștință că și cei cari au reclamat la comisiune ea nu le-a făcut mai nici un ajutor?

Iată soiul de recensimânt făcut sub d. Brătianu. E probabil că pentru aceasta anume și pentru scandalul rublelor conspiratorul melodramatic de la Opera Comică și de la Ipodrom a ținut la onoarea de a fi însuși ministru de finanțe.

❦