[30 octombrie 1880]

Nu-i scapă nimănui din vedere că ziaristica oficioasă e apucată de frigurile reformelor dinlăuntru; „Românul“, promițând decentralizare, dă totodată sfaturi ieftine consiliilor județene, ca să facă și să dreagă așa și pe dincolo ca țara să meargă bine. „Presa“ publică studii în formă de scrisori despre toate ramurile de administrație, despre câte-n cer și pe pământ, precum teologie și agricultură, procedură civilă și școli, organizare bisericească și ateliere de industrie și multe altele. Se-nțelege că toate materiile acestea sunt tratate c-o egală adâncime și cunoștință de cauză. Parcă li se bat calici-n gură, zice o vorbă veche.

Discuția aceasta sterilă, superficială, fără plan și unitate de vederi, acest diletantism care judecă cu o rară suficiență și infatuitate toate cestiunile posibile și imposibile, ex abrupto, fără baza largă a esperienței din propriul nostru trecut și din viața altor state, e pusă în mișcare de un resort ocult pe care ne vom încerca a-l descoperi.

Ziarele opoziției iau peștele acesta în mână, se uită la el și-l rearuncă râzând în apele vremii.

„Mă crezi pește“ zise o ființă purtătoare de solzi cătră regele Satyawrata care, scăldându-se, o prinsese cu mâna în râul Kritamala. „Adevăr grăiesc ție, eu sunt Vișnu și nici oceanul nu e-ndestul de mare ca să mă încapă“.

„Mă crezi veleitate de reformă?“ Poate să-ntrebe presa oficioasă. „Adevăr grăiesc vouă, eu sunt praful ce s-aruncă în ochii lumii pentru a acoperi începutul sfârșitului, mizeria financiară și noul împrumut“.

Într-adevăr, citind cineva gazetele oficioase, nu se poate mira îndestul de focul ce le-a apucat, de dorul de țară care le mănâncă, încât în vis și aievea nu văd decât reforme și iarăși reforme. Astfel cel ce-a dat foc unei case aleargă el cel dentâi cu donița de apă să stingă, prefăcându-se că nu știe de unde și cum a venit nenorocirea.

Iată dar resortul care le face pe foile guvernamentale să dea sfaturi și să facă planuri mari de viitor. E siguranța că espedientele s-au înfundat, e grija că ziua de mâine va descoperi un chaos în finanțe, e încercarea de-a lua ochii lumii cu fel de fel de comedii pe pereți, spre a cere pentru realizarea lor vrun nou împrumut de vro sută cincizeci de milioane poate. Zicem „poate“ nu pentru că patrioții n-ar voi din toată inima să ceară de la Camere și două sute de milioane, dar pentru că atunci cade masca de pe guvernul care n-a contractat (decât într-ascuns) nouă împrumuturi, care n-a pus (decât pieziș) dări nouă. Să nu fie acesta resortul care agitează în mod febril inteligențele patriotice?

Știm de la deputați, de la membri în comisia bugetară, de la oameni de-ai partidului că nimeni nu are o idee clară despre starea visteriei. E o dezordine, e un chaos în gestiunea financiară pe care Ercul, curățitorul grajdurilor regelui Augias, n-ar fi în stare să le limpezească. Lipsele momentane ale tezaurului se îndestulează cu cârpeli momentane, dar din cârpeală în cârpeală lucrul a ajuns mai mult ață decât față, încât trebuie, de pe-o zi pe alta, să se descopere. Ce le rămâne dar patrioților pentru a scuza o nouă cerere de împrumut? Reforme, reforme pe toate terenurile, adică vorba vine. Nu se va face nici o reformă, dar se vor deturna banii de la destinația lor, pentru a plăti datorii vechi, precum s-au făcut și cu alte fonduri.

De unde însă bani? Asta-i asta. Dar poate vom descoperi izvorul prin analogie istorică.

Răspunsul să ni-l dea onor. mandarin Ma-twan-lin, vestit economist al Chinei. În anul 1000 înainte de nașterea lui Hristos, sub dinastia Tseu, a început a se bate monetele chinezești numite Tsien, dintr-un aliaj de metale nenobile, c-o gaură în patru colțuri la mijloc fiecare, pentru a se putea înșira capitalul pe ață, monetă care circulează până azi de trei mii de ani.

Sunt însă o mie de ani și mai bine de când China a trecut și prin faza hârtiei monetă. Într-adevăr, la a. 800 după nașterea lui Hristos, adecă acum o mie de ani, se făcuse obicei în China ca cine mergea la drum să-și depună tot ce avea în bani sau alte valori la o bancă, care elibera depunătorului certificate de ale statului pe cari acesta le putea cheltui drept bani. „Bani zburători“ se numeau aceste adeverințe de depunere. La a. 1200 după Hristos, sub dinastia Sung, emite statu la început bani de hârtie, deocamdată improprii. Acești bani erau un fel de mandate — Tsgin-ti — ai căror purtători aveau drept la diferite mărfuri, precum ceai, sare, alumin ș.a., mandate eliberate pe numele purtătorului, însă cari se putea transmite asupra unui al treilea. Dar guvernul, văzând lesniciunea cu care publicul primea asemenea bani, se folosi de starea aceasta de lucruri și, în contra oricărei reguli de economie politică, începu să emită mase atât de mari de asemenea mandate fără nici o fondațiune, încât pieri cu totul încrederea în banii cei noi și o deplină ruină financiară cuprinse toată țara. Catastrofa veni, statul dete un faliment însoțit de sărăcirea, nevoia și mizeria țării întregi; ba chiar dinastia Sung căzu.

S-au mai făcut conversiuni în urmă, unele mai rele decât altele, dar destul că de atunci încoace Imperiul mijlocului a renunțat pe de-a pururea de la expedientul banilor de hârtie și a revenit la înșirarea pe ață a capitalului.

Tout comme chez nous!

Văzându-se încrederea ce-au inspirat-o bilele ipotecare se va da vânt biletelor de bancă în cantități din ce în ce crescânde, în proporție cu trebuințele infinite ale patrioților și respectivul Ma-twan-lin al României va avea să înregistreze o mare catastrofă.

❦