[30 septembrie 1880]

„L'Indépendance roumaine“ crede a fi sosit timpul pentru a pune o gravă întrebare.

Din momentul în care principiul integrității Imperiului otoman n-a mai existat, România, deși a cîștigat independența, a pierdut totodată cea mai puternică garanție internațională. Prin însuși faptul independenței noastre sîntem reduși la noi înșine, sîntem izolați, numai aparținem niciunui mare principiu al echilibrului european. Prea slabi pentru a avea o politică a noastră proprie, cată să ne sprijinim cînd pe una, cînd pe alta din puterile vecine sau să înlocuim prin ceva echivalent razimul politic pe care ni-l oferea altădată Imperiul otoman. Unde putem afla acest echivalent, păstrînd cu toate acestea independența cîștigată? Nici într-o altă parte, credem, decît în același Orient, din care am făcut parte atîta timp. Numai făcînd parte dintr-o mare colectivitate orientală vom putea avea perspectiva de a rezista deosebitelor rîvniri pe cari le escită poziția noastră geografică. Numai apropiindu-ne de națiile Peninsulei, stabilind cu ele, dacă nu alianțe, cel puțin o înțelegere bazată pe respectul intereselor comune, putem spera a face politică națională, singura care ne-ar putea conveni. Acesta e singurul mijloc pentru a pune capăt acelei politici de cumpănă, numită greșit politică de echilibru, care pînă azi n-a izbutit la altceva decît de-a ne înstrăina pe toate puterile, unele după altele. Blesăm pe unguri, indispunem pe bulgari, ne arătăm ostili grecilor. Ne-am înstrăinat pe Rusia, sîntem pe cale de-a ne înstrăina pe Austria, deci și pe Germania, precum ne înstrăinăm pe Englitera și pe Franța. Toate acestea pentru că nu avem o atitudine bine definită, francă, loială. Finețele unui stat născut de ieri sînt copilării pentru vechea diplomație a Europei. Nu ne trebuiesc advocați diplomați, ci adevărați oameni de stat, cari cugetă, vorbesc și lucrează ca buni români.

Ca buni români? Cine e bun român, cine rău?

Fiecine se crede la noi a fi cel mai bun român și, până la un grad oarecare, nu fără cuvânt. Chiar dacă n-am voi să fim, sufletul nostru a devenit o rană prin necontenitele împunsături cari ni se dau din toate părțile, încât s-ar putea zice că suntem supuși acelei draconice torturi căreia nimeni nu-i poate rezista, inventată de un inchizitor al Spaniei: împungerea cu acul în unul și același punct.

Blesăm pe unguri. Prin ce-i blesăm noi pe unguri? Zilnic se fac încercări peste Carpați de-a deznaționaliza două milioane și jumătate de români, un element tot atât de cult sau tot atât de incult ca și ungurii, organele demagogiei ungurești nu se sfiesc a-i amenința cu spânzurătorile și cu alte delicii, și toate acestea pătrund la noi, prin presă; uneori demagogia noastră le esploatează pentru a boteza pe adversarii ei cu epitetul de vânduți ungurilor… și noi blesăm pe unguri.

Blesăm pe bulgari. Am dori să știm cu ce? Pentru că ni s-a dat Dobrogea, care n-a aparținut nicicând Bulgariei, pe care turcii au luat-o de la Mircea Vodă într-un timp când regatul de la Târnova încetase de mult de-a mai exista și pentru că o provincie care, după date autentice, ni se luase nouă, ni s-a redat nouă. Se vede că-i blesăm pentru că în București și-au organizat, neîmpiedecați de nimeni, mișcarea lor de regenerare națională, pentru că în București își organizau cetele armate, pentru că în București și în Brăila își tipăreau foile lor politice și literare, cărțile și broșurile în limba națională și pentru ca pe teritoriu românesc și în școalele statului român a crescut aproape toată generația tânără care guvernează azi Bulgaria. Ba, vorba românului; pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. N-are cineva decât să ia în mână gazetele de la Sofia și să vază dacă toată ziaristica română, desigur tare în espresii, are atâtea vorbe rele la adresa bulgarilor câte injurii cuprinde un număr al unei foi din Sofia la adresa noastră.

Ne arătăm ostili grecilor. Prin ce? Pentru că se susține că traco-românii cată să aibă și ei școli primare în limba națională, lucru pe care la noi în țară îl au armenii, grecii, nemții, maghiarii, toți c-un cuvânt. E știut îndealmintrelea că învățământ primar nici nu poate exista decât în limba maternă. Cine nu are școală în limba maternă nu învață în genere carte. Ei bine, o asemenea pretenție legitimă și fără nici un fel de idee politică e privită de foile grecești ca un atentat la naționalitatea greacă, precum școlile românești din Ardeal sunt privite ca un atentat la naționalitatea maghiară. C-un cuvânt ceea ce pentru grec, bulgar ori ungur e o virtute, pentru român e un păcat.

Tot astfel ne înstrăinăm pe Rusia. De ce ne-o înstrăinăm? Pentru că n-am tăcut în timpul Păcii de la San-Stefano.

Ne înstrăinăm pe Austria. Pentru ce? Pentru că nu tăcem în cestiunea dunăreană; amândouă cazuri în care e în cestiune teritoriul țării noastre. Cum ne-om fi înstrăinând pe Anglia și Franța nu mai înțelegem. Cauza pare însă a fi următoarea. Pe zi ce merge ele se dezinteresează în cestiunea liberei navigări a Dunării și înstrăinarea aceasta, care ni se atribuie nouă, nu este decât pur și simplu indiferență.

Cât despre soluțiunea pe care o propune „L'Indépendance roumaine“, cu părere de rău cată să-i contestăm paternitatea ideilor ce le emite în această materie. Soluțiunea aceasta este a ziarului „Românul“, e sâmburul politicei lui esterioare de la fondare și până astăzi.

După întâmplare deschidem colecția de acum patru ani, de la 1875, și iată ce cetim în numărul de la 4 septembrie 1875.

Ne pronunțăm în împrejurările de față pentru rezolvarea propagată de principalele ziare engleze și ruse pentru constituirea naționalităților creștine din Turcia în state autonome sub suzeranitatea Porții; mai mult decît atît: pentru această constituire în scopul de a se rezolva cestiunea Orientului înlocuind printr-o confederațiune de state, independente dominațiunea otomană în cazul cînd ea s-ar vedea nevoită a se retrage în Asia.

Am putea observa mai întîi că „Românul“ și cei de la „Românul“, deși au propagat mănținerea bunelor relațiuni cu Turcia, au fost însă totdeauna pentru această soluțiune, chiar pe atunci cînd numai ei o propagau și toți ceilalți o tratau de utopie, cum tratară și atîtea alte aspirațiuni naționale, din cari o mare parte s-a realizat și celelalte sînt pe calea realizării…

Gîndindu-ne bine ajungem la concluziunea că ceea ce cată să devenim în ziua cînd se va desface cimentul slăbit al dominațiunii otomane va fi să rămînem ca stat independent, legat prin confederațiune cu celelalte state ce se vor naște din descompunerea Turciei din Europa.

Comunitatea de situațiune, de interese, de amici și de inamici ne impune de-a nu rupe azi legămîntul care ne ține de Imperiul otoman și care mîni trebuie să ne unească cu noua rațiune geografică ce-i va lua locul…

Spre a rezuma, politica națională românească cere:

Legarea strînsă de Turcia pe cît Turcia va exista.

Legarea strînsă de naționalitățile din Orient, constituite și confederate, în cazul eventual cînd Turcia n-ar mai exista.

Românii sînt datori să vegheze și să conlucreze ca la caz de stingere a dominațiunii otomane, rezolvarea să nu fie alta decît o confederare de naționalități independente …

Însă cu un regim (Catargi) din care simțul național este izgonit ca o crimă de lezmaiestate, cu un regim care este de notorietate publică europeană că nu face decît să execute ordinele ce primește de la Viena adecă tocmai de acolo de unde n-avem să ne așteptăm decît la pericole, cu un regim, în fine, care atrage astfel asupra României disprețul celorlalte naționalități din Orient, este oare posibil să avem însemnătatea și să prezintăm greutatea națională cari singure ne-ar putea asigura un avantaj serios în orice eventualitate?

Iar la 12 septembrie 1875 foaia d-lui C.A. Rosetti, polemizând cu „Presa“, zice următoarele:

Nu numai astăzi, ci totdeuna „Românul“ a predicat o confederațiune cu popoarele de dincolo de Dunăre; colecțiunea lui, de la fundare și pînă astăzi, este martură.

Iată dar rețeta foii franceze din fir în păr în colecția „Românului“.

Noi, precum am repetat-o de atâtea ori, în opoziție fiind nu facem politică exterioară pentru că nu voim a pune piedeci în calea nici unui guvern. Politica exterioară a României, deși are neapărat nevoie de consentimentul națiunei, s-a făcut pururea nu în Parlament, nu în presă, ba nici chiar la Ministerul de Externe, ci în cabinetul de lucru al Domnului. Numai cercul cel mai restrâns dimprejurul Domnului a știut ce curenturi predomnesc în politica generală a Europei și încotro trebuie să ne înclinăm. Responsabilitatea cată să rămâie a miniștrilor, și dacă am combătut vreodată în miniștrii noștri de externe ceva n-a fost pe atât ideile pe cât temperamentul.

Temperamentele aventuroase, optimismul politic, oarba încredere în făgăduințe măgulitoare și deșerte, procederile fără zapis și chezășie, iată ceea ce am combătut și vom combate și de aci înainte. De trădare de țară n-am crede capabili decât pe patrioții lucrativi de mâna a treia și a patra, pe Mihălești, Costinești și alții. Dar asemenea tacâm de oameni n-a ajuns încă să dicteze în politica exterioară a țării, spre binele ei fără îndoială. De aceea în combaterea noastră ne-am îndreptat mai mult în contra temperamentului și a valorii personale a miniștrilor, iar înclinările politice prea pronunțate le-am atribuit în genere mai mult unui defect de temperament sau de înțelegere decât lipsei de patriotism.

Și în cazul de față nu credem că idei preconcepute, un program de politică exterioară stabilit de mai nainte, să aibă farmecul de-a limpezi situația României. Dovadă e cel puțin programul ziarului francez, identic cu acela al „Românului“ de la fundare și până azi. Tagma de patrioți cari de la fondarea lor și până azi a ținut-o strună cu confederația orientală a ajuns a o… realiza prin cedarea Basarabiei; pe când omul care a avut cele mai mari succese în politica exterioară a țării, Vodă Cuza, n-a avut nicicând un anume program, ci s-a purtat după timp și împrejurări.

❦