[3 septembrie 1880]

Corespondența pe care am estras-o ieri din „Le Temps“ arată însemnătatea escepțională a călătoriei M. S. împăratului Austriei în Galiția. Ea va fi dovedit îndeajuns că, cu toate tăgăduielile oficioase, nici călătoria M. S. R. Domnitorului nu poate fi lipsită de misiune politică. Cuvântul nu numai principal, dar unic, pentru care „Românul“ nega o asemenea misiune era lipsa unui ministru în suita M. Sale. Călătoria d-lui Boerescu în străinătate invalidează însă și acest cuvânt.

Judecând după maniera de a procede a d-lui I. Brătianu nu avem dreptul de a spera că, în aceste aranjări de estremă importanță, țara va mai fi consultată. Precum concesia Stroussberg s-a dat fără consimțământul Parlamentului, iar convenția ruso-română s-a încheiat după spatele Corpurilor legiuitoare, a cabinetului întreg, ba chiar a ministrului de esterne, tot astfel bănuim că un tractat de alianță poate fi chiar semnat și ratificat, rămânând numai ca Parlamentul să-l înregistreze la timpul cuviincios.

Dacă ar mai trebui încă o serie de fapte pentru a demonstra tensiunea latentă între cele două grupuri de puteri citarea ar fi ușoară. Care e în adevăr înțelesul cabinetului Taafe în Austria? În ajunul unei conflagrații statul austriac caută să se împace cu naționalitățile. De-acolo legea pentru introducerea obligatorie în administrație și justiție a limbei cehești în Boemia, Moravia și Silezia, de acolo călătoria, salutată cu entuziasm, a împăratului în Galiția și în Bucovina. În Bucovina îndeosebi s-au operat asemenea unele schimbări în favorul naționalității românești. Astfel numirea mitropolitului nou, un român care pentru sentimentele sale naționale a fost espus chiar unui atentat, e o dovadă că până și în această particulă a împărăției era nevoie de împăcarea elementului oprimat, aceasta poate pentru că în Bucovina există un număr oarecare de ruși. Numai de românii din Ardeal și din Țara Ungurească nu pare a se ține seamă nicidecum. Dimpotrivă, tocmai timpul din urmă e mai bogat în legi vexatorii îndreptate contra lor, precum legea introducerii silnice a limbei maghiare în școalele confesionale și latitudinea ce se dă guvernului unguresc ca, prin aplicarea ei, să depărteze pe învățătorii ce nu-i vor plăcea din școale cari nu sunt ale statului și în cari el n-ar trebui să aibă nici un amestec.

În linie generală însă politica internă a Austriei consistă în momentul de față în împăcarea naționalităților, pentru că peste puțin poate statul va avea nevoie să apeleze la abnegațiunea și sacrificiile lor.

Tot atât de puțin asigurătoare sunt relațiile dintre Franța și Germania.

Am reprodus ieri o parte a discursului d-lui Varnbüler, fost ministru prezident al regatului Würtemberg, care lămurește gravitatea situației.

În adevăr, în ziua în care d. baron Haymerle a sosit la Friedrichsruhe, baronul Varnbüler, om de încredere al principelui Bismarck, povestește alegătorilor săi din Ludwigsburg cumcă s-a dovedit în mod oficial că Rusia grămădise, două ceasuri depărtare cu drumul de fier de la graniță, o oștire gata de război de 300.000 de oameni, care în trei zile putea intra în Germania pe la Breslau. Rusia ar fi oferit cabinetului din Paris o alianță ofensivă și defensivă contra Germaniei, însă Waddington i-a comunicat principelui Bismarck propunerea rusască. Cancelarul întrerupe numaidecât cura sa la Gastein și aleargă la Viena spre a încheia o alianță cu Austro-Ungaria, iar Waddington e răsturnat de Gambetta. De-atunci încoace Gambetta și-a ținut discursul de la Cherbourg, în care apelează la justiția istoriei.

„Neue freie Presse“ cercetează dacă d. de Varnbüler se poate considera ca un martor irecuzabil. Foaia vieneză arată în adevăr cât de mult crezământ cată să i se dea bătrânului om de stat. Ca ministru prezident în Würtemberg d. de Varnbüler era, ca toți colegii săi din micile state germane, adversar al Prusiei; a fost în contra războiului Prusiei cu Austria în anul 1866. După aceasta însă a încheiat un tractat de alianță ofensivă și defensivă cu Prusia, deși în anul 1870 a căutat să se opună unirii Germaniei, înainte de-a se fi hotărât soarta războiului dintre Franța și Germania. Opt ani după aceasta însă îl vedem între sfătuitorii cei mai de încredere ai principelui Bismarck, ale cărui planuri economice le-a sprijinit și cu vorba și cu fapta. Acestea sunt lucruri de notorietate publică, cari nu mai lasă nici o îndoială că d. de Varnbüler a cunoscut pe deplin intențiile cancelarului german. E adevărat că destăinuirile sale au avut de scop a justifica în fața alegătorilor votul său în cestiunea sporirii bugetului militar. Însă e un om prea cuminte pentru a împodobi fapte trecute prin aserțiuni imprudente, cari l-ar face să piarză pentru totdauna încrederea principelui de Bismarck. Afară de asta vorbele sale corespund cu ceea ce s-a petrecut într-adevăr. Aducă-și cineva aminte de conversația principelui Gorciacof cu jurnalistul francez Louis Payramont în Baden-Baden, aducă-și aminte de războiul dintre gazetele germane și cele rusești, de întâlnirea împăraților în Alexandrowo, cari preced călătoriei principelui Bismarck la Viena, și în fine aducă-și aminte că în anul acesta țarul n-a călătorit în Germania, ceea ce în alți ani fusese obicei. Venim deci la concluzia că d. de Varnbüler nu numai c-a spus adevărul, ci avea totodată siguranța că-i este permis să-l spuie.

În acest din urmă punct consistă importanța destăinuirilor sale, căci prin asta se dovedește că principele Bismarck nu mai are nevoie de-a tăinui cauzele alianței austro-germane.

După ce dar oameni autorizați și consacrați cu totul în misterele politicei cancelarului german arată că pericolul unei conflagrațiuni nu numai a existat, dar există încă și, după ce se arată în contra cui e îndreptat ascuțișul alianței austro-germane, oficioșii tot cred a putea avea naivitatea să tăgăduiască misiunea politică a călătoriei M. S. Regale.

❦