[5 iunie 1880]

Foile capitalei au vorbit de un act de ușurință a guvernului asupra căruia noi am tăcut pân-acuma, dar care merită relevat de vreme ce arată câtă încredere mai sunt în stare a inspira omului serios procederile partidului radical.

Vineri la 23 mai, în nr.-ul 115, „Monitorul“ a publicat Statutele Băncii Naționale întărite prin semnătura M. Sale Domnului și prin aceea a d-lui Câmpineanu, ministru de finanțe.

Art. 29 al Statutelor zice:

Nu se vor scompta decât efectele de comerț la ordine, timbrate, având o cauză reală cu scadență cel mult de una sută zile și garantate prin trei semnături solvabile.

Într-adevăr Banca Franței urmează tot astfel: ea scontează polițe c-o scadență de cel mult trei luni și garantate prin trei iscălituri ale unor comercianți a căror solvabilitate e de notorietate publică.

Banca Prusiei scontează numai polițe plătibile loco, cu termene scurte, în orice caz nu peste trei luni și având trei iscălituri solide.

Banca Națională a Austro-Ungariei scontează numai polițe la ordin garantate prin trei iscălituri, examinate cu toată scrupulozitatea de comitetul Băncii.

Era așadar natural ca și la Banca noastră să se exige trei iscălituri, și anume de comercianți a căror solvabilitate să fie de notorietate publică.

Ce se întâmplă însă?

„Românul“ a simțit din acest articol că Banca ar fi silită a face numai operații solide și cari se realizează în scurt timp. Iată ce zice deci acest ziar în nr-ul său de la 24 mai, adecă a doua zi după aparițiunea statutelor în „Monitor“:

Dispozițiunea de a nu se putea scompta la Bancă decât efectele de comerț cu trei semnături fără nici o singură excepțiune este estremă și va mărgini scomptul foarte mult.

Ne vom servi de un exemplu precis. — D. G. Cantacuzino, d. G. Vernescu sau alt proprietar mare, om avut, cu credit mai mult decât neîndoios, are trebuință de numerar în afacerile sale. O asemenea persoană nu aleargă din casă-n casă să caute pentru polița sa două semnături solvabile; nici că se adresează cuiva, cu atât mai puțin unui comerciant, spre a-i cere girul. Omul avut va merge la bancherul său, la Banca României spre exemplu, a-și face operațiunea, Banca României primește polița d-lui Cantacuzino sau a d-lui Vernescu, o girează și merge de o scomptează la Banca Națională.

Iată dar, prin o citare improprie de nume proprii, înlăturat și principiul fundamental al unei bănci de scompt și principiul celor trei iscălituri. Nici d. Cantacuzino, nici d. Vernescu nu sunt comercianți, ci proprietari mari de case și moșii; afacerile proprietății mari teritoriale sunt cu totul de altă natură decât acele ale negoțului și n-au nicicând nevoie de o Bancă Națională, ci de altfel de instituțiuni de credit și cu toate acestea… argumentarea șchioapă a ziarului guvernamental a avut ca efect imediat … ce?

Schimbarea statutelor prin pretextarea unei erori de tipar.

La 25 mai în no. 117 „Monitorul“ reproduce din nou statutele, arătând că se înseraseră cu oarecari omisiuni.

Pretinsa omisiune se vede la art. 29 și cuprinde următoarele:

Totuși efectele de comerț cu două semnături vor putea fi admise în cazurile, în modurile și condițiunile ce se vor determina prin regulamente hotărâte de consiliul general și aprobate de Ministerul de Finanțe.

Iar „Românul“ aplaudă că s-a rectificat întocmai după cum ceruse.

Iată la ce stare a ajuns statul român.

Apar statutele unui institut de credit sancționate de Domn.

O foaie inventă o sofismă a doua zi după aparițiune.

Și semnătura domnească e redusă la rolul de a fi stat sub un text cu omisiuni cari se rectifică conform acelei sofisme.

E nedemn de-a introduce modificări într-o legiuire sub pretextul unei erori de tipar, mai ales când din acea pretinsă omisiune rectificată se vede că pân-acum ministrul nu știe clar cari sunt cazurile în cari se pot admite două semnături și când din stilizarea acelei omisiuni se vede că e făcută curat pentru a face gustul patrioților din Strada Doamnei.

Dar culmea acestei procedări nedemne e jucăria pe care d. Câmpineanu și-o permite cu persoana și semnătura șefului statului.

❦