[6 iunie 1880]

Nu fără durere am citit cele cinci enciclice ale d-lui C.A. Rosetti, șeful partidului roșu din România. Să nu fie oare dureros a vedea o viață întreagă de om scurgându-se întru a inventa pretexte pentru a se deosebi pe sine de ceilalți și a îndeplini — cu sau fără voie — contrariul de ceea ce pretextă că voiește?

Cu acte autentice în mână se poate dovedi că nimic, absolut nimic din reformele introduse de la Unire nu se datorește d-sale esclusiv, nici partidului pe care-l conduce. S-ar putea proba, asemenea cu acte autentice, că nicicând roșii n-au venit la putere prin propriele lor forțe, ci totdauna sub o firmă străină. O dată era Crețulescu, altă dată M. Epureanu, totdauna însă ei s-au introdus sub auspiciile și protecția unui om de stat străin de partidul lor, pentru a-l înlătura mai pe urmă, a dizolva Adunările cărora își datorau venirea la putere și a alege, cu toate mijloacele nelegitime, altele, din partea cărora să fie siguri, stăpâni absoluți, necontrolați de nimenea.

Și se poate oare să fie altfel?

Din ce consistă, într-adevăr, partidul? Poate nega cineva că cei mai mulți din acești onorabili patrioți sunt fără avere, fără cultură, fără inteligență naturală măcar? Nu. Arate-ni-se, în adevăr, un învățat în șirurile roșilor, un autor însemnat în orice ramură, un economist, un jurisconsult? Nu e nici unul. Dacă le trebuie un financiar, aleargă la d. Dim. Sturdza, care i-a combătut cu cea mai mare asprime, pentru ca, redevenind ministru, să-i laude și căruia majoritatea roșie îi dă totdeuna voturi de neîncredere, de cari d-sale nu prea îi pasă, dovedindu-se că ei nu-l privesc ca făcând parte dintre ei. În genere, cum se arată vreo dificultate politică, sunt siliți a apela la câte un om străin de partid, de care uzează și abuzează, pentru a-l arunca apoi deoparte, dacă n-a știut a-i prinde cu ceva la mână, cu acte compromițătoare sau cu greșeli comise, pe cari să amenințe a le destăinui.

În zădar vom căuta o rațiune suficientă stărei acesteia. Singura e incapacitatea fundamentală a roșilor. Într-adevăr, nu se va găsi țară în lume în care niște bieți creștini ca Serurie, Fundescu, Costinescu și alții să însemneze ceva. Prin ce să însemneze? Prin avere? N-au. Prin învățătură? N-au. Prin iubire de muncă? Asemenea nu. Prin inteligență înnăscută măcar? Nici prin aceasta.

Ce le lipsește dar? Totul, afară de număr și un organizator.

Numărul îl aveau, organizator au aflat în d. C.A. Rosetti.

Astfel lupta acestei mase de nulități în viața statului nu era, ca în alte țări, o luptă între grupuri sociale cu interese bine definite, ci stăruința unor straturi catilinare, fără o meserie hotărâtă, fără talent, fără avere, pentru pânea de toate zilele ce le-o poate procura bugetul, în socoteala tuturor claselor pozitive ale societății întregi. Acesta e punctum saliens, cheia infinitei și nefastei lupte sistematice introdusă de roșii în viața publică a țării.

Parlamentul englez, reprezentațiunea națională a poporului celui mai liber, se va vedea că e compus tot din oameni cu stări, câștigate în Indii, în Australia, sau moștenite de la părinți. Pentru ambiția de a fi aleși, oamenii cheltuiesc acolo milioane și nu capătă în schimb nimic material, cel mult onoarea de-a putea vorbi, c-un ecou oarecare, de pe tribună.

E la noi tot astfel?

Fiece deputat roșu aproape e ba primar plătit din casa cutării comune, ba șef de gardă plătit, ba advocat al statului, ba al comunei, ba al județului, ba ține moșii de ale statului în arendă, ba furnizează lemne pentru școli, ba a întreprins pavarea cutărui oraș; c-un cuvânt, fiecare din ei a știut să-și prefacă votul de deputat într-o resursă care stă în directă legătură cu punga contribuabililor.

În ce conzistă dar meritele partidului preconizate de d. C.A. Rosetti?

În principii?

Dar de ce nu e atât de bun a spune care anume e principiul acela pe care d-sa și ai d-sale l-au introdus în legislațiunea țării?

Unirea? Adunarea ad-hoc din Moldova a votat-o, compusă în cea mai mare parte din conservatorii actuali, o Adunare în care nici nu existau partizi, de vreme ce toate se votau aproape cu unanimitate. Tot acea Adunare a stabilit toate principiile Constituției actuale, programul ei întreg a trecut în legislațiunea noastră.

Era d. C.A. Rosetti, sau ai săi, membri în Adunarea ad-hoc din Moldova?

Nu. Au zis da la ceea ce se făcea dincolo, și atâta e tot.

S-a lăpădat de privilegii și a luat patenta de negustor, zice.

Negustor de vorbe goale, iată ce s-a făcut din capul locului și până astăzi.

Cari sunt însă rezultatele practice, pipăite, materiale, ale democrației d-lui Rosetti în România?

Lăsăm să vorbească în locu-ne răposatul Strat, care era economist și cunoștea lucrurile ex professo:

Nu mai esistă țară pe lume în care, în un period de timp de 20 de ani, să se fi sporit cheltuielile statului, și prin urmare impozitele, în proporțiunea în care s-au sporit la noi. În curs de 20 de ani au sporit de la 28 milioane la 114 și prin urmare și impozitul care se cere contribuabililor, în proporțiune. Apoi, cum s-a făcut acea minune? Cum s-a făcut acea datorie de 600 milioane? D-voastră, cari ați îmbătrânit toții prin Camere, știți că în fiecare dată veneau d-nii miniștri și cereau câte o creațiune nouă și la fiecare cerere demonstrau că într-adevăr trebuie să se satisfacă cererea, pentru că așa reclamă pozițiunea nouă a țării, și apoi venea câte un deputat sau senator entuziast și ne zicea: Faceți această cheltuială și vom face reduceri aiurea. Venea cu o cestiune a armatei și zicea: Să dăm, fiindcă trebuie, și se dădea; apoi pentru instrucția publică se zicea: dați pentru instrucția publică, căci acolo nu se încape economie și trebuie să se dea. Venea apoi și se cerea pentru justiție; se zicea: Trebuie să dăm. Se da. Pentru administrație, pentru lucrări publice, pentru recompense naționale, pentru misiuni, pentru tot în fine ni se zicea: Dați, căci așa se face în Franța și în Belgia și nu mai știu unde. Vedeți că nu e o lege care să nu se susție, sau de ministru de interne, sau de ministru de război, fiind pentru armată, sau de alt ministru competinte, tot cu asemenea argumente, și regulat la fiecare lege vine cineva și zice: „Faceți aceasta că e urgent și absolut indispensabil, și vom tăia de-aiurea“.

Regula dar este ca la fiecare lege să ni se spună: Votați-o pe aceasta și vom tăia de aiurea; dar acel aiurea de 20 de ani nu-l mai vedem nicăiri. Ni se mai zice că este lucru democratic să facem ceea ce ne cere guvernul; pentru că trebuie ca să așternem lefile așa încât să poată numi guvernul la asemenea posturi și democrați cari nu au nici o para avere. Ce ciudat lucru mai este și cu democrația în țara noastră! Când este vorba de impozite, democrația le desființează pe toate: și patenta, și monopolul tutunurilor, și licența, numai în numele democrației, și cele ce mai rămân le pun asupra clasei producătoare, care mai are ceva. Când este vorba de buget, apoi tot acea democrație vedem că se aruncă cu un avânt ardinte asupra bugetului, fiindcă are trebuință de bani ca să trăiască bine. Ar trebui să ne lămurim odată asupra lucrului acestuia: „Democrație la impozite, ca să le desființeze, și boier mare la buget, aceste două lucruri nu merg împreună“. De este vorba să fim democrați, apoi atunci de ce nu luăm de exemplu democrația care este astăzi în Svițera, ci, îndată ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici și aristocrați?

Iată, din nenorocire, ținta democrației române.

Ce ajută dar toate pretextările de principii, naționale ori liberale, ce ajută negustoria zilnică cu vorbe dacă trăsătura generală a caracterului partidului roșu e identică cu aceea a lui Nae Postuleanu: de-a fi roată la carul statului?

Întrebatu-s-a unul singur dintre acei patrioți dacă munca sa echivalează lefile pe cari le ia de la contribuabili?

Desigur că nu.

Însuși d. C.A. Rosetti, cel cu patenta de negustor de la 1844, își sfârșește cariera negustoriei de principii prin a fi pensionar al statului, la umbra aceluiași buget la cari aspiră toată suflarea patriotică!

Nu cunoaștem om de stat dintre conservatori care să se fi amestecat în politică fără a-și pierde o parte însemnată din averea sa. Arate-ni-se însă dintre roșii unul care să se fi desangajat prin politică?

Din contra. Toți au făcut averi, unii mai mari, alții mai mici.

Aceasta e așadar deosebirea cea mare.

Celelalte deosebiri pe cari d. C.A. Rosetti caută să le stabilească c-un aer atât de patetic sunt, pentru istoric ca și pentru economist, cu totul irelevante. Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic cât prin ceea ce fac!…

Noi știm atâta, că rezultatul democrației d-lui C.A. Rosetti e încărcarea unui biet stat agricol c-o foarte mare datorie publică, iar coarda impozabilității e atât de întinsă încât nu se mai poate întinde făr-a se rumpe. Caracterul epocei liberale a României e identic cu acela al epocei fanariote: o esploatare neomenoasă a poporului, fără a i se da nimic în schimb pentru sacrificiile ce le aduce statului.

❦