[6 august 1880]

Asupra cestiunii dunărene citim în „Journal des debats“ următoarele:

Operațiunile periodice ale Comisiei Europene a Dunării sunt în genere puțin cunoscute în afară de lumea diplomatică și, la dreptul vorbind, lucrările acestei reuniuni, instituite în mod permanent de Congresul de la Paris și confirmate prin Conferența de la Londra în 1872, au un caracter special, care nu este făcut pentru a interesa publicul. Cestiunile navigației fluviale, a pescuitului și a delimitării apelor n-au nimic care să pasioneze pentru a fi importante. Această parte aridă a lucrărilor Comisiei Europene a păgubit interesul curat politic al operei sale, care e considerabil, și, după toată probabilitatea, comisarii ar fi continuat a delibera în pace, în tăcerea misterioasă ce apasă asupra actelor lor de aproape douăzeci de ani, dacă presa germană și, cea austriacă nu și-ar fi dat silința de-a le pune în lumina zilei. Au fost mișcați mult la Viena și la Berlin de atitudinea Angliei și a Rusiei în sânul Comisiei. „Grenzbote“ și foile oficioase din capitala Austriei au strigat tare, pentru că, zic ele, d. Gladstone ar voi să combată, în înțelegere cu Rusia, preponderența Austriei asupra părții Dunării dintre Porțile de Fier și Galați. Numele primului-ministru englez are darul de-a escita puțin nervii tuturor acelora cari se ocupă cu politica la Viena. Cu sau fără cuvânt, ei văd în el pe cel mai neîmpăcat dușman al monarhiei austro-ungare. Bursa se urcă când el are friguri, scade când el se însănătoșează. Dar afle-se bine ori rău, are într-adevăr d. Gladstone proiectele negre cari escită reclamațiile germane și austriace? Se va vedea ce e la mijloc examinând situația de la Dunăre nu, după cum o espune. „Grenzbote“, ci după cum ea e în realitate.

În virtutea art. 55 al Tractatului de la Berlin Comisia Europeană a fost însărcinată de-a elabora, cu concursul statelor țărmurene, un reglement de navigație pentru partea de la Galați până la Porțile de Fier. Această lucrare e încă în stare de proiect. Austro-Ungaria a fost atât de puțin grăbită de-a vedea realizându-se ceea ce ea reclamă astăzi c-o atât de mare vioiciune că au trecut doi ani pân-acum fără ca ea să ceară executarea articolului din Tractatul citat mai sus. Am esplica cu greu această schimbare dacă n-am ținea seamă de evenimentele câte au urmat Congresului de la Berlin. Era vorba de-a stabili un reglement de navigație în uzul țărmurenilor, adecă în al României, Serbiei și Bulgariei, între Porțile de Fier și Galați. Austria însă nu e țărmureană în această parte a fluviului, dar cu toate acestea emitea pretenția de-a-și impune preponderanța sa în Comisia acestor mici state, care ar fi chemată eventual de-a aplica reglementul în cestiune. Pentru a zice totul, Austria voia să „protejeze“ Principatele dunărene, dar nu știa încă cu ce „sos“ le-ar mânca. Oamenii de stat din Viena nu ignorau că proiectele lor vor întâmpina grave obstacole din diferite părți; pentru a le susține, de nu pentru a le justifica, le trebuia sprijinul fără condiții al unei puteri foarte mari. Deci au întârziat de bunăvoie elaborarea reglementului de navigație până în epoca faimoasă a călătoriei d-lui de Bismarck la Viena. De atunci atitudinea lor s-a schimbat cu totul. Apropiarea Austriei și a Germaniei le-a dat sprijinul dorit de care aveau trebuință pentru a sui cu asalt privilegiile micelor state iar acestea au putut începe să-și zică că, dacă sosul era aflat, masa a cărei cheltuială aveau s-o poarte e asemenea aproape. Asta e faza întâia a cestiunii dunărene. Am fi foarte încurcați de-a esplica ceea ce s-a petrecut în Comisia Europeană în urma dispozițiunilor manifestate de politica austriacă sau, pentru a o spune mai bine, de politica austro-germană, dacă nu ne-ar veni în ajutor un ziar românesc, care, printr-o indiscreție, a ajuns la cunoștința deliberărilor Comisiei. După „Indépendance roumaine“, delegatul austriac și cel german au prezentat acum două luni colegilor lor un proiect al căruia dispozitiv cuprindea maximul pretențiilor austriace. „Indépendance roumaine“ a publicat această lucrare. E o piesă foarte curioasă și din cele mai instructive. După ea, Comisia țărmurenilor ar fi să fie prezidată de drept și pe de-a pururea de Austria, care nu e țărmureană, și, în caz de împărțire a voturilor, votul prezidentului ar fi precumpănitor: aceasta ar fi absorbirea micelor state dunărene în folosul Austriei, căci, prin privilegiul pe care ea-l reclamă, ar câștiga dreptul de-a face legi de navigațiune și până în porturile române, sârbești și bulgare. C-un cuvânt, Dunărea ar cădea pe mânile ei până la Galați, care e situat la 150 de chilometri de gurile fluviului.

Aci începe rolul cominatoriu atribuit de presa germană și austriacă d-lui Gladstone. „Grenzbote“ zice că Anglia, în înțelegere cu Rusia, a combătut proiectul preliminar austro-german. „Grenzbote“ se-nșală. „Independance roumaine“ ne spune, cu documente-n mână, că lucrarea delegatului austriac și a celui german a fost respinsă în unanimitate, afară de comisarul italian. După cum se pare, Anglia și Rusia n-au fost singurele cari s-au alarmat de întinderea pretențiilor austriace și de consecuențele cari ar putea decurge din ele; Franța, România și Turcia au împărtășit surprinderea lor și au refuzat, până la un nou ordin, de-a sancționa o politică cutezătoare, care demasca deodată toate bateriile ei. Dunărea e o-mbucătură mare. Politica tradițională a puterilor occidentale consistase pân-acum întru a înlesni dezvoltarea, a păzi neatârnarea micelor state dunărene, nu însă a da mâna la absorbirea lor. În adevăr, se plătea ca cineva să se răsgândească în treaba aceasta.

Se pare însă că oamenii se răzgândesc atâta încât, judecând după mărturisirile foii „Grenzbote“, spiritele politice din Viena și din Berlin încep a se neliniști. Ne pare într-adevăr că aceste aprehensiuni nu sunt lipsite de temei. Anglia nu va-ncerca, poate, precum afirmă cu candoare „Neue freie Presse“, de-a substitui drapelul maritim drapelului fluvial de la Galați pân-la Porțile de Fier, pentru că aceasta ar fi contrariu bunului simț; dar ea se va putea întreba, și celelalte puteri asemenea, dacă, primindu-se cererile Austro-Ungariei și acordându-i-se un loc precumpănitor în consiliile Principatelor dunărene, Europa nu s-ar espune de-a vedea ivindu-se din partea Rusiei o pretenție exact asemănătoare. Austro-Ungaria nu e țărmureană între Porțile de Fier și Galați; de ce s-ar bucura de-un privilegiu refuzat Rusiei, care asemenea nu e țărmureană, dar al cărei teritoriu se apropie mai mult decât cel austriac de cursul fluviului în sus de Galați? Austria își întemeiază, pretențiile pe suveranitatea ce-o are asupra Porților de Fier, care i-a fost atribuită în mai multe rânduri de cătră Congresul de la Berlin; dar Rusia poate invoca posesiunea uneia din gurele Dunării, a brațului Chiliei, și asta cântărește desigur cât Porțile de Fier. Ceea ce-i adevărat în toate acestea și ceea ce trebuie să ținem minte e că Austro-Ungaria reclamă un privilegiu foarte mare, asupra căruia Tractatul din Berlin tace. Acest privilegiu i-ar atribui suveranitatea aproape absolută a Dunării și ar face din Austria arbitrul Principatelor dunărene, fără escepția Bulgariei. Ar fi foarte surprinzător ca d. Gladstone singur s-o discute aceasta. Dunărea e un fluviu convențional; el aparține prin tractate navigației europene; el mai aparține apoi tuturor țărmurenilor, între alții Rusiei, României, Serbiei și Bulgariei. Pentru a face din ea un fluviu german până la guri, sau chiar numai până la Galați, Austria mai are de furcă.

❦