Domnitorul României la Ischl

[6 august 1880]

Iată importantul articol din „Neue freie Presse“ relativ la politica austriacă în Orient despre care am vorbit în revista noastră de ieri:

Ce scop are vizita principelui României la împăratul Francisc Iosif în Ischl? Această întrebare, care formează actualitatea zilei de astăzi, trebuie să o punem, cu toate asigurările cari neagă orice însemnătate politică acestei vizite; ba tocmai din cauza acestor asigurări ni se impune această întrebare, fiindcă România nu este o țară indiferentă, ale cărei destinuri viitoare ne-ar putea fi fără interes este icul ce a fost intercalat între slavii de nord și cei de sud, între protectorul rusesc și clienții lui din Peninsula Balcanică, spre a fi un obstacol panslavismului; este stațiunea prin care trebuie să treacă Rusia în drumul ei spre Constantinopol; ea (România) esistă în fine în virtutea voinței și a garanției Europei, care i-a încredințat misiunea să ferească libertatea Dunării de pericolele la cari a fost espusă de repețite ori din partea rușilor de mai mult de un secol și jumătate. Dacă dar principele acestei țări face o vizită Domnitorului puternicului imperiu vecin, despre care trebuie să știe că nu poate fi prea plăcută Domnitorului unui alt puternic imperiu vecin; dacă el, afară de aceasta, se prezintă în niște timpuri grele și imediat în urma vizitei unui alt mic suveran dunărean, apoi nu este numai o simplă curtenire care-i dirige pașii, ci, fără îndoială, un scop precis pe care dorește să-l ajungă. Nici nu este tocmai greu să ghicim acest scop. Principele Carol al României dorește să sondeze intențiunile Austro-Ungariei și ale Germaniei față cu el și cu țara lui, spre a-și aranja în conformitate atitudinea sa față cu Rusia. Tendența Rusiei de a înlătura icul român, ce o împiedecă a întinde mâna slavilor din Balcani, nu este străină Domnitorului român; el a suferit de la dânsa amărăciuni grele. Garanția europeană pentru integritatea României s-a arătat acum trei ani că este neputincioasă, căci nimeni n-a mișcat un deget spre a împiedeca inundarea de cătră ruși a țării garantate. Oare această garanție este ea și astăzi o literă moartă, cum a fost în aprilie 1877? Dacă Rusia ar apuca-o de gât, ar putea România oare să conteze acum mai mult decât atunci pe un energic sprijin al Austro-Ungariei și al Germaniei, aliată cu dânsa? Acesta este lucrul pe care principele României voiește să-l afle la Ischl și noi credem că răspunsul ce i se va da la Ischl este de o eminentă însemnătate, politică pentru dânsul, nu mai puțin ca și pentru noi.

S-o spunem curat și pe față: dorim foarte mult ca să i se arate la Ischl că România are în Austro-Ungaria un amic vecin care nu o va părăsi în cazul când cazacii ar mai porni într-o cruciată peste Prut. Despicând firul de păr și înșirând silabe pe ață în mod sofistic nu facem nici o treabă; nu este vorba dacă România va intra în alianța austro-germană sau va fi acceptată numai ca un apendice al ei. Lucrul principal este ca dânsa să se știe sigură nu numai față cu rușii, ci și față cu partida rusească care scormonește în interiorul ei, și să nu fie sacrificată pentru a doua oară în momentul decisiv. La 1877 a fost singură-singurică când masele oștirilor rusești se rostogoleau spre granițele sale; ea s-a văzut nevoită să încheie vestita convențiune din aprilie și să-și deie contingentul unui năvălitor heterogen; ea a trebuit să primească cea mai îndrăzneață ingratitudine pentru că la Plevna cu sângele său a scăpat pe ruși de pieire. Atari esperiențe nu le poate dori bucuros pentru a doua oară un stat june și cu vitalitate; el se simte a fi un ic, nu însă un grăunte care să fie zdrobit între pietrile de moară ale slavismului.

Să nu ne amăgim a crede că devotamentul și solidaritatea României n-ar avea pentru Austria-Ungaria o valoare considerabilă. Avem noi oare amici în statele slave din Balcani cărora le-am ajutat să-și câștige esistența politică, independența și autonomia? Nu. Principele Nichita al Muntenegrului mai poate veni de sute de ori la Viena, locuind ca oaspe în castelul imperial; prințul Milan al Serbiei va mai putea face adeseori vizite împăratului Austro-Ungariei; prințul Alesandru al Bulgariei poate să fie mai pe atâta plin de loialitate față cu noi; cu toate acestea ei sunt, unul ca și altul, salahori rusești, pe cari un ordin din Petersburg îi poate întoarce în contra noastră. Ceea ce Austro-Ungaria are să conserve în Peninsula Balcanică niciodată nu se va putea apăra și mănține cu slavii, ci pururea în contra lor. Secretul de a încălzi inimele slave pentru mărirea și binele Austriei nicicând nu-l vom cunoaște, nici înlăuntru, nici în afară. România însă este avanpostul nostru natural, din naștere. Ea formează un zid în mijlocul slavismului, pe care zid este interesul nostru să-l întărim; ea întrece în cultură, în progres și fertilitate toate statele cele mici slave; ea mijlocește comunicațiunea noastră pe Dunărea Inferioară cu Marea Neagră. Bărbați ca Ristici și Slaweicow pot fi politici vicleni și rafinați; însă un bărbat ca Brătianu este mai mult, pentru că nu joacă pe funia rusească, ci înțelege pe deplin interesele și impulsele Occidentului și cunoaște foarte bine pericolele ce amenință din partea Rusiei. S-a privit cu răbdare cum s-au răpit de la România părțile Basarabiei; ea a fost tratată aspru în cestiunea jidovească, și în afacerea Arab Tabiei interesele ei au fost reprezentate cu puțină căldură. Toate acestea au fost de natură a pune pe gânduri pe cei din București și a-i umplea de multe îndoieli în privința ajutorului ce ar putea aștepta de la Europa. Acum tot mai mult se apropie momentul în care Rusia din nou va da drumul furtunei în contra rămășiței Turciei; în atari condițiuni, cine oare i-ar putea lua în nume de rău principelui României că, făcându-și așa-zicând bilanțul, vine să întrebe pe Austro-Ungaria și pe Germania dacă ar putea conta pe protecțiunea lor în momentul decisiv?

Sunt sceptici cărora nu le poți scoate din cap ideea că planurile Austro-Ungariei sunt ațintite la posesiunea Salonicului. Ei argumentează că ocupațiunea Bosniei, a Herțegovinei și a bucății din districtul Novi-Bazar este o achizițiune îndoioasă în gradul suprem și se poate esplica numai cu privire la o întindere mai departe a ocupațiunii. Acești sceptici, din gura cărora, într-o profundă îngrijire, vorbește majoritatea locuitorilor austriaci, ar avea dreptate dacă, de dragul unor visuri problematice viitoare, s-ar sacrifica profitul real, ce este numai spre România. Nu pe drumul cătră Salonic, ci de-a lungul Dunării sunt pietrile de hotar ale unei înțelepte politice austriace. Iată că antagoniștii Austriei se și ridică spre a ne contesta dreptul la Dunărea de Jos. Ici-colea se mai găsește o altă serie de necredincioși, cari nu vor să înțeleagă că Germania nu va face vrun contraserviciu real pentru alianța noastră, în virtutea căreia este apărată în contra Franței și Rusiei. Ei se tem că Germania ne încurajează pentru aventuri slave, cari ne pot numai slăbi și periclita, iar nu întări și asigura. La toate aceste îndoieli s-ar pune un capăt dacă Austro-Ungaria și Germania ar lua, față cu România, o atitudine clară și precisă. N-are decât să se spună prințului Carol că o invaziune rusească nu va fi suferită pentru a doua oară; că nu se va permite Rusiei să răscoale iarăși pe slavii Peninsulei; cu un cuvânt, că integritatea României va fi apărată în orice caz — și lumea îndată va fi mai bogată cu o garanție solidă în contra fatalului oaspe al tulburării păcii, care, plecând din Rusia, se furișează prin Europa ca o fantomă îngrozitoare!

❦