[6 septembrie 1880]

Nu ne îndoim că și articolii 82 și 83 din Constituțiune, cari regulează succesiunea la tronul României, vor forma obiectul unei tocmeli între guvern și nație, în care guvernul va începe prin a nu concede nației nici un fel de drept de-a se pronunța.

Într-adevăr, art. 82 prescrie că puterile constituționale ale Domnului sunt ereditare în linie directă și legitimă a Măriei Sale Carol I, din bărbat în bărbat, prin ordin de primogenitură, cu escluziunea femeilor. Coborâtorii M. Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a Răsăritului.

Acest articol nu se aplică în cazul de față, de vreme de M. Sa n-are coborâtori. O singură dispoziție e esențială, aceea care privește religia moștenitorului tronului.

Astăzi nu mai e discuție că acest punct e de-o estremă gravitate. Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată națională. Bizanțul a avut veleități de papism, biserica rusească are veleități periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalitățile sociale și care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericei române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordinație, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizația politică și economică. Astfel întâmpinăm în orașele mari biserici cari aparțineau fiecare la câte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează și întreține învățământul primar, cel secundar clasic, ba chiar și cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învățat numai canoanele, ci și disciplinele economiei de câmp; el e învățător și sfătuitor în interesele morale și materiale, ba chiar în cele juridice, ale poporenilor săi. Cu toată toleranța dar care caracterizează în sute de ani biserica noastră, nu e de tăgăduit că îngăduința ei răsărea din tăria ei organică. Firele vieței religioase se țeseau în tot organismul social: în familie, în școală, în relațiile economice chiar. Mănăstirile cele mari erau ateliere de industrie: se tornau litere, se țeseau materii de lână, se lucra lemnărie de toată mâna, ba erau și fonderii de turnat metale. Pe când egumenul și cei cărturari ai soborului traduceau literatura teologică în limba română, în același timp călugării necărturari se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii, începând cu cele agricole, sfârșind cu manufactura de lux: adevărate comunități și de credință și de muncă.

Tot spiritul acesta începe a dispărea; putem susține chiar că atotputernicia statului cosmopolit de astăzi, încăput pe mâna Fundeștilor și Costineștilor, distruge în același grad și biserică și naționalitate.

Ireligiozitatea, abstracție făcând de dogme, se întinde într-un mod înspăimântător în secolul nostru. Căci, la dreptul vorbind, credincioșii bisericilor nu prea au știință deplină despre dogmele și canoanele cari îi stăpânesc: ceea ce formează adevărata tărie a bisericei este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frățească între membrii comunității bisericești. Acest sentiment piere pe zi ce merge din România: comunitatea națională și religioasă, legăturile de iubire și de reciprocitate cari existau înainte între toate clasele societății și cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie și sete de câștig fără muncă.

În asemenea stare de lucruri religia moștenitorului nu e indeferentă, mai ales într-un secol în care toate legăturile bazate pe respect și afecțiune amenință a dispărea, într-un secol în care fiul se naște dușman părinților și-n care toată suflarea omenească începe a fi avizată, în mod american, la sine însăși, permițându-i-se orice mijloc, cât de imoral și cât de rău, de-a se ridica, numai dacă știe a înconjura cu dibăcie paragrafii Codului penal. Când judecătorul dinlăuntru încetează, ce putere are judecătorul din afară?

Articolul 83 al Constituției stabilește succesiunea în lipsă de coborâtori ai M. Sale.

În asemenea caz succesiunea se cuvine:

1. Celui mai în vârstă dintre frați (ceea ce nu se întâmplă acum).

2. Coborâtorilor acestora după regula statornicită mai sus (din bărbat în bărbat, prin ordin de primogenitură).

Nici aceasta nu se potrivește.

Aci avem a face cu o adopțiune care nu e prevăzută în Constituție.

Ceea ce dorim așadar este ca punctul să fie în adevăr discutat. Ar fi periculos pentru statul nostru dacă, după îndeplinirea designării unui succesor, chestiunea ar mai putea fi controversată într-un chip oarecare, dacă ea ar putea forma fie un pretext de amestec, fie o invocare de nulitate. Amândouă relele acestea cată să fie cu totul înlăturate, și aceasta nu se poate întâmpla decât având prea multe, nu prea puține scrupuluri în rezolvarea cestiunii.

❦