[9 ianuarie 1880]

Suntem în ajunul redeschiderii Adunărilor, deci a înregistrării pur și simplu a răscumpărării căilor ferate. Poate că din opoziție se vor mai ridica unii oratori, nu spre a convinge majoritatea de votatori, ci spre a împăca conștiința lor proprie; rezultatul final va fi însă încheierea catastifului de fără-de-legi ale anului 1879 prin votarea mecanicească a proiectului în forma în care-a ieșit din Senat, deci emisiunea de 250 milioane împrumut direct al statului, pretrecerea statului român în acționar german justițiabil înaintea tribunalelor din Berlin, punerea lui pe picior egal cu oricare alt acționar, primirea din parte-ne a tuturor îndatoririlor Societății.

Acest din urmă punct e mai grav decum s-ar crede. Prin admiterea noii convențiuni primim contractul cu societatea Staatsbahn contract care până acum a fost declarat din parte-ne ca nul și neavenit. Din momentul însă ce devenim societari și părăsim rolul distinct ce ni creease convenția de la 1872, se-nțelege că, în calitate de societari, ne ridicăm noi înșine în contra noastră, recunoaștem noi toate contractele și îndatoririle Societății de obligatorii pentru noi și, chiar dacă n-am voi s-o facem aceasta, societarii din minoritate ne vor sili, chemând la caz de nevoie, pe statul român înaintea judecății nu numai civile ci chiar penale, pentru neglijare de interese și pentru rea-credință.

Odată aceste frumoase perspective deschise pentru cursul anului de la mântuire 1880 mai rămâne o altă cestiune de lămurit, în orice caz toate elementele cari nu sunt curat roșu și-au terminat rolul lor înlăuntrul cabinetului Brătianu. Dar de-ar fi d. Sturza, care a dus la bun capăt întreaga întreprindere, de-ar fi d. Crețulescu, care s-a distins prin tăcere în toate cestiunile pendente, de ar fi d. Cogălniceanu, care din energic om de stat de odinioară a deveni astăzi profesor de stilistică în materia circularelor, toți aceștia nu-i mai sunt trebuitori d-lui Brătianu și credem că nici unul din dumnealor nu-și vor fi făcând iluzia că d. Brătianu, din pură gratitudine, îi va ținea mai mult decum i-au trebuit. Deja se împart posturile diplomatice din străinătate între diferiții membri ai cabinetului, pentru a-i mângâia pe câtva timp măcar de stingerea sumară a aureolei ministeriale. Ba unul e destinat pentru Roma, ba altul pentru Berlin, ba unul — dintre toți fără îndoială cel mai inteligent — va rămânea cu totul pe jos.

Urmașii? Indiferent lucru.

Fiecare roșu e bun de ministru. Dar de-o fi d. Pătărlăgeanu sau d. Fleva, d. Fundescu sau d. Costinescu, tot una. Egali în cunoștințe, egali în putere intelectuală, în caracter și prin origine — adică din popor, numai nu din cel românesc — oricare din acești domni ar ședea pe banca ministerială înaintea unui Senat de Mihălești sau a unei Camere de Serurii, spirit public, dispus spre ironie, dezgustat de trebile politice și având pierdută orice speranță într-un viitor mai sănătos, va înregistra cu acel râs caracteristic și cam sceptic al românului noile nume ridicate la rangurile cele mai-nalte pe cari țara noastră le poate da. Va zice publicul de pildă că studiile filologice ale d-lui dr. Barbu Constantinescu a început a se lega în spice și că e speranță că eventualul ministru al învățăturilor publice — care-o fi — bazat pe acele studii aprețuite în congresul filologilor de la Florența, va introduce în școli limba și literatura unui neam cam oacheș care pe noul ministru eventual îl interesează din cauze cu totul altele decât cele filologice; va zice un alt glumeț că evreii din Galiția au mare talent pentru finanțe chiar când n-au învățat decât patru clase primare și cursul de pișicherlic de la redacția „Românului“; va zice unul una, altul alta … dar toate acestea nu vor folosi la nimic. Neamul românesc ― râzător de feliul lui — își va îneca în jocuri de cuvinte neputința de a fi guvernat de altcineva decât de niște veniture, și lucrul își va urma calea lui naturală.

D. Dr. Barbu Constantinescu merită deosebite laude. Dumneasa e singurul român care s-a ocupat mai profund cu limba și literatura acelei rase cam negre care cutreieră țările Dunării de Jos și ai cării unii din descendenți promit a ajunge departe. Ca lăutari îi cunoaștem, ca geambași asemenea, apoi când ca bucătari, când ca jurnaliști, când ca deputați deci — și la mai mare — poate s-avem norocire a-i vedea și ca miniștri, chiar dacă n-ar fi la altceva decât la trebile bisericești și a învățăturilor publice.

Noi suntem fără îndoială cei mai liberali și mai egalitari oameni din Europa. Un singur stat nu ne întrecea, dar era egal cu noi: Statele Unite ale Americei. Ei bine, le vom întrece. În America, de pildă, negrii n-au ajuns încă miniștri, rasa anglo-saxonă fiind prea susceptibilă. România — ajunsă astăzi la culmea gloriei și prosperităței — va întrece chiar pe acel stat rămas în urmă întru ale democrațiunii.

E într-adevăr barbar și demn cel mult de timpii lui Matei Basarab și ai lui Vasilie Lupul ca coloarea pielei — oricât de neagră ar fi — și deosebirea de origine să mai fie o cauză de deosebire între cetățenii unui stat democratic ca al nostru. Acei doi voievozi opreau de ex. prin legiuirile lor pe neamul studiat de d. dr. B. Constantinescu de-a ajunge la popie, necum la deputăție sau ministeriu. Cauza acelei opriri era că asemenea cuvioși părinți, brodindu-se cam buzați și negri, s-ar fi stricat evlavia și se făcea biserica de râs și de ocară — căci erau ciudați și răi românii din vremea lui Matei Basarab. Halima numai câte vorbeau; ba de biserici de urdă de le suflă vântul și le curge untul, ba de părintele Porgație făcător de predicație, ba de părintele Mătrăgună cel de viță bună, c-un comanac care când îl punea în cap cădea pe umeri, încât, de nu era arhiereul șolduros, mergea comanacul până jos, ba de mantia părintelui care câtu-i țara românească nu e ață s-o cârpească, ba de cizmele lui cele încăputate, care când fugea în potloage se oprea, și câte altele de toate. Românii dracului le scosese țiganilor alt crez, alt Tatăl nostru, ba chiar o anume slujbă de Paște, toate acestea păstrate încă în memoria poporului în niște recitative vechi.

Ei, au trecut vremile acelea.

Astăzi poate chiar trebile bisericești să intre sub oblăduirea vreunui strănepot a vestitului părinte Porgație, făcător de predicație, despre care vorbesc acele recitative de mai sus și — mai știi —să modificăm chiar ritul după indicațiunile acelor minunate rămășițe de satiră populară. Sub auspiciile ideilor nouă și a oamenilor noi — cam negri — se poate ca Sf. Sinod să hotărască într-un avânt de progres ca să ne facem Paștele în loc de cu ouă roșii cu „buruiană în frunză lată, la rădăcină răsfoiată, căreia rumânii-i zic hrean“.

Acestea sunt deci auspiciile noii ere de progres și de mărire care ne așteaptă, conduși fiind spre acest frumos viitor de mânile părintești ale d-lui S. Mihălescu și a altor personaje pe cât de ilustre pe atât de vrednice de ilustrațiune. Nu știm de ce, de câte ori gândim la acest măreț viitor și la marii oameni cari-l inaugurează, ni se pare totdauna că România — care produce de toate, ca țară bogată și liberală ce este — numai cânepă prea puțină produce.

Idiosincrazie!

❦