Abdicarea d-lui C. A. Rosetti

[6 aprilie 1880]

În propunerea sa, d. Giani a amintit un vot al Camerei din 1868, considerându-l ca ceva care ar fi stabilit un drept câștigat pentru d. C.A. Rosetti.

Curiozitatea de a cunoaște natura Camerii de la 1868 nu e decât prea justificată și într-adevăr deschizând „Monitorul“ de atunci, întâmpinăm în primele luni ale anului deja — în martie — câteva scene pe care nu le putem califica altfel decât de înaltă prestidigitațiune, precum nu ni le-ar fi făcut mai bune nici Bosco, nici Robert Houdin, nici Epstein, cu mica deosebire că aceste piese de prestidigitațiune, făcute fiind de un funcționar sau de un particular, ar cădea sub prescripțiunile art. 123-126 din Codicele penal, pe când făcute de Cameră … ar fi rămas a se apreția de factorii constituționali.

Locul prestidigitației e, ca și azi, dealul Mitropoliei.

Personajele: D. C.A. Rosetti, de profesie prezident de Cameră, actualmente reversibil; I.C. Brătianu, ministru mai cu seamă special în finanțe și lucrări publice, dar nu mai puțin apt la război, instrucțiune, interne și esterne; Vinterhalder, al doilea redactor la „Românul“, de profesie mucenic, actualmente rentier. Corurile tot cele de astăzi, însă c-o nuanță bulgărească mai pronunțată.

Un Deus ex machina ar mai trebui care, apărând la sfârșit în focul bengalic al entuziasmului patriotic, să binecuvânteze sceneria.

În scena 1 se urcă d. Mehedințeanu, raportorul comisiei bugetare, la tribună și dă citire unui raport din care extragem următoarele:

După expunerea d-lui ministru de finanțe (I.C. Brătianu) asupra bugetului general de venituri și cheltuieli pentru exercițiul anului, 1868, veniturile, ordinare și extraordinare, sînt evaluate la suma de lei noi 76.092.535 și cheltuielile la suma de lei noi 75.202.051, de unde rezultă un escedent de venituri de lei noi 890.484 …

Cu toate acestea comisiunea, în înțelegere cu d. ministru de finanțe (I.C. Brătianu), au făcut modificațiuni și reducțiuni foarte însemnate.

Reducțiunea făcută la veniturile ordinare și extraordinare este de lei 8.379.951,98 bani cari, scăzîndu-se din suma de lei 76.092.535, bani 34, propuse de guvern, rezultă că pentru exercițiu anului 1868 veniturile ordinare și extraordinare ale statului sînt evaluate la suma de lei noi 67.712.583, bani 32.

În ceea ce privește cheltuielile:

Considerînd că, deoarece veniturile s-au redus la cifra de lei noi 67 712 583, bani 32, cheltuielile nu pot sub nici un motiv întrece această sumă;

Considerînd că dacă s-ar primi bugetele cheltuielilor astfel cum s-a prezintat de diferitele ministerii, ar rezulta un deficit de lei 8.379.951, bani 98.

Pentru aceste motive comisiunea dv., în unanimitate, decide ca pentru exercițiul anului 1868, cheltuielile generale ale statului să fie făcute în limitele veniturilor evaluate la suma de lei noi 67.712.583, bani 32.

Aceste sume se repărțesc precum urmează etc.

Aci urmează o repartiție exactă pe diferitele ministerii după analogia anului trecut, 1867.

Scena a doua. După un interval de o oră, în care se primește bugetul tale-quale și se discută asupra cestiunii virimentelor, trei coriști introduc în mâna prezidentului o jucărie de surprindere în forma unui amendament, în care se zice următoarele:

1) Cheltuielile generale ale statului pe anul 1868 la deosebitele ministere vor fi în cifra anului 1867. Iară escedentele cifrei, sporite la veniturile anului 1868 în suma de 14 608 686 lei noi, va servi la noile servicii ale deosebitelor ministerii și mai cu osebire la serviciile ministeriilor de rezbel și lucrări publice.

De unde a ieșit, într-o oră de discuție asupra virimentelor, un escedent de 15 milioane la venituri o știe numai unul Dumnezeu. Dar prestidigitațiunea s-a făcut și, în vuietele monotone ale corului „Închiderea discuției! «La vot! la vot!»“, se primește, cu 67 voturi contra 3, o lege bugetară al cărei corp sta în plină contrazicere cu amendamentul, se primește implicite existența unui escedent de 15 milioane, tăgăduit de buget însuși, de comisia bugetară în unanimitate, de raportorul comisiei, de ministrul de finanțe chiar, escedent care nu s-a mai discutat în secțiuni, nu s-a primit de ele și, prin natura sa, era în flagrantă contrazicere cu legea comptabilității statului.

Scena a treia. D. I.C. Brătianu, împreună cu colegul d-sale Anton I. Arion, contrasemnează legea amendată și o supun semnăturii șefului statului, de unde apare peste trei zile, „regulată“ gata, în „Monitor“.

Ceea ce izbește ochii oricui în acel buget este regularitatea fenomenală a cifrelor de la venituri.

Rămășite 3.333.333 lei, 33 parale; imprimate 22.222 lei, 22 parale; tutunul 4.444.444 lei, 44 parale; subvențiuni 2.522.222 lei, 22 parale; taxe, spirtoase etc. 4.555.555 lei, 55 parale.

Astfel, cu puțină cheltuială de fantazie, înșirând aceeași țifră de 8-9 ori dupăolaltă, se poate face un minunat buget geometricește exact, matematicește e altă cestiune.

Iată ce Cameră a fost aceea care la 1868 a votat d-lui Rosetti recompensă, o Cameră care ziua în amiaza mare comitea escamotări de cifre și acum aproba reducțiuni de 8 milioane, peste un ceas admitea ca din senin excedente de 15 milioane.

Acesta e un fals mărturisit în acte publice, căci un buget e un act public.

Piesa e foarte simplă. Nici o complicație, nici un conflict, pace și armonioasă liniște domnește în tot cursul desfășurării ei.

Dar ce tristă morală rezultă din acest tablou liniștit de moravuri, tristă mai ales pentru cele ce se petrec astăzi?

Mai întâi, legea comptabilității generale a Statului prescrie că nu se poate cheltui un ban fără fonduri anume însemnate. Ei bine, acea Cameră a mărturisit întâi că n-are fonduri și nu mai mult decât peste o oră ea autorizează o cheltuială de 15.000.000 fără nici un fond corespunzător.

Apoi e un articol în Constituțiune care prevede dreptul Coroanei de-a trage pe miniștri la răspundere. Nimic mai ușor decât ca un ministru să surprinză buna-credință a șefului statului. O dată ce fapte atât de scandaloase, fapte de prestidigitațiune parlamentară cari întrec toate scamatoriile lui Bosco se produc la lumina zilei și când regimul parlamentar este menit nu numai pentru a garanta drepturile și averea cetățeanului, dar și pentru a servi ca o școală de educațiune, întrebăm: în fața unor asemenea enormități nu izbucnește sufletul cel mai blând chiar, nu se revoltă conștiința umană, conștiința adevărului în fața unor falsificări atât de nerușinate, îmbrăcate spre mai mare batjocoră în hainele formelor constituționale?

Dar în starea-n care a ajuns România azi e o naivitate ca cineva să mai pretinză de la guvernanții noștri respectul de sineși. Răspunderea? O ironie. Din contra, răsplată patriotică pentru risipa banilor publici, răsplată patriotică pentru falsificarea regimului constituțional, răsplată patriotică pentru surprinderea bunei-credințe a Domnitorului.

Mucenicul Vinterhalder, grație complezenței sale în afacerea Strousberg, trăiește din rentele sale la Paris. Acum și unui alt mucenic, d-lui C.A. Rosetti, i se acordă o rentă reprezentând un capital de peste o jumătate de milion.

E sărac d. Rosetti, are nevoie de sprijinul nației.

Când acum 3-4 ani lumea se mira de unde săracul de Rosetti găsește bani pentru a trăi la Paris, pentru a-și ținea copiii în Italia, ni se răspundea: Veniți la redacția „Românului“ și vedeți cât aduce negustoria de principii.

Și într-adevăr negustoria de principii liberalo-democratice-cosmopolite aducea, după condicele administrației, un venit net d-lui C.A. Rosetti de 30.000 franci pe an.

Apoi, deie-ni-se voie, e bună negustoria! Oare o nație care-i dă d-lui C.A. Rosetti în fiece an net 30.000 franci pentru că-i recomandă pe Stroussberg, pentru că-i recomandă să intre-n război de florile mărului, pentru că-i laudă și-i recomandă pe modestul d. Costinescu, financiar cu 4 clase primare în capăt, care cu toate acestea tratează răscumpărarea drumurilor de fier, o nație care-i dă d-lui C.A. Rosetti 30.000 franci pentru că numește răscumpărarea „cestiunea cea mai populară“, știind că e impusă de din afară, o răscumpărare ce se putea face cu prețul jumătate și la care fiece acție câștigă 40 la sută, pe cari statul îi pierde, o asemenea nație nu-l plătește îndestul de bine pentru arta de a o amăgi și mai trebuie să-i voteze apanaj și pensie?

Dar pensie ca pensie. La mulți s-a dat — unde s-a dus mia ducă-se și suta — încă unul căruia degeaba i se votează.

Însă un capital de 150.000 franci pe baza… a ce? A unui vot dat prin panglicărie ca cel de sus, neadmis de Senat, neiscălit de Domn, a unui vot orb, care n-a fost nicicând lege și care acum se împrospătează ca o lege rămasă în desuetudine?

Dar s-a mai auzit aceasta undeva? Înțelegem ca să se reîmprospăteze un drept câștigat, dar un vot nul al unei Camere ca cea cu surprinderea excedentelor de sus să se privească ca un drept câștigat și rămas în desuetudine numai?

Dacă e vorba că negustoria de principii și prăvălia de fraze produce o rentă oarecare, destul au adus prăvălia „Românului“. Publicul apreciază, îi place marfa, o plătește cu mărunțișul, 20 bani „Gogoașa patriotică“. Dar statul? Ce are a face statul cu toate acestea?

Ce are a face țăranul care nu știe citi și asupra căruia frazeologia d-lui C.A. Rosetti nu s-a reflectat decât sub forma de război, podvadă, bir, Warszawski și foamete, ce are a face el cu martiriul lucrativ?

Ce are a face cu d. C.A. Rosetti omul care vede în d-sa ceea ce și este în adevăr, un demagog de soiul cel mai rău, care au înveninat ramurile vieței publice?

Dar, dacă este vreo libertate prețioasă, e aceea a conștiinței. Ei bine, omul care simte în adâncul conștiinței sale că tot ce a spus d. C.A. Rosetti în viață-i a fost rău și pernicios să mai și plătească contribuție directă pentru îmbogățirea rabinului unei secte ale cărei „așa-numite“ principii le detestează? Înțelegem ca negustorii, a căror staroste, cam fără știrea lui Dumnezeu, a fost d. C.A. Rosetti, să pună mână de la mână, fiecine cu cât l-o ajunge, și să-l înzestreze precum l-au mai înzestrat, înțelegem ca aceste persoane onorabile, fără viclenie cât firul de muștar, să mai crează și acum că d. C.A. Rosetti e sărac, deși a dovedit că măcinișul de palavre îi aduce 3000 de galbeni pe an — adică cât o moșie mare — să-i mai dea și azi un milion dacă vor. Gustul dumnealor și cestiune de apreciație. La așa cultură generală, așa om; la așa turc, așa pistol. Dar statul impersonal, egal pentru toți, pentru liberal ca și pentru reacționar, să-i dea o jumătate de milion de franci, reprezentați prin rentă reversibilă?

D. Brătianu, tare și mare, dispune de soarta României, și pe când acestea se petrec în Parlament bietul popor zace în suferința și împilarea ce i le aduc violența și corupția.

O zicem cu întristare: suntem departe de acea monarhie occidentală care-am visat-o în 1866.

❦