Criza latentă

[8 aprilie 1880]

„L'Indépendance roumaine“ publică, sub titlul Criza latentă, un articol pe care-l reproducem atât pentru faptul pe care-l comunică cât și pentru reflecțiunile ce le face.

Camerele sînt în ajunul închiderii sesiunii. Mandatarii națiunii vor merge „să se retrampeze în sînul alegătorilor“ (NB: păstrăm espresia aceasta ibridă consacrată nu numai prin uz, ci și prin ironie) după o campanie parlamentară din cele mai pline de accidente. Miniștrii vor putea să-și mai vie în fire și să se ocupe cu mai multă îngrijire de afacerile resortului lor. Luptele parlamentare o să facă loc intrigelor politice de culisă. Se amăgește cel ce crede că în România soarta unui minister e asigurată pentru că Corpurile legiuitoare nu lucrează. Cei mai primejdioși inimici ai guvernelor și partizilor sînt la noi neînțelegerile intestine ce se produc în sînul lor chiar. Într-o țară tînără încă în practica sistemului constituțional, partidele nu s-au putut constitui din punctul de vedere absolut al unor principii nestrămutate. Asta se leagă cu împrejurarea că în România au adoptat oarecari numiri, proprii a însemna partide din alte țări, fără a-și da seamă că aceste numiri n-au în România aceeași rațiune de a fi. Aiurea ele se reazimă pe tradițiuni. La noi nu sînt nici pretendenți de tron (și dacă sînt, nici nu cutează a-și afișa pretențiile lor, pentru c-ar fi ridicoli înaintea opiniei publice), nici particulariști, nici clericali, nici republicani convinși, nici retrograzi înăspriți. Prin urmare deosebirile însemnate și bine definite cari există între partizile altor țări aici se spălăcesc și fac loc unor nuanțe cari au primit numiri convenționale. Ajungă un singur exemplu spre a dovedi aceasta.

Care e principiul liberalilor noștri? Respectul și dezvoltarea liberală a Constituțiunii noastre. Care e principiul adversarilor lor, a conservatorilor? Respectul și păstrarea aceleiași Constituțiuni. În ce consistă dar deosebirea de principii între cele mai mari două partide din România? Unii vor să meargă mai repede, ceilalți mai încet. Dar scopul pe care și unii și alții vor să-l atingă este același. Prin urmare partidele n-ajung la putere c-un program cunoscut de mai nainte de națiune și oamenii de stat cari le reprezintă nu caută a cuceri puterea aceasta pentru a aplica ideile a căror purtători de drapel sînt. Sînt la noi economiști de sistemul liberului schimb și alții protecționiști? Oameni de stat cari în politica esterioară să fie unii pentru politică de neintervențiune, alții pentru cea de intervențiune?

Desigur că nu.

Am putea înmulți exemplele acestea.

Dar atunci lupta pentru putere, care e condiție sine qua non a regimului parlamentar, se reduce la o luptă între oarecari personalități cari au monopolul și specialitatea de-a și-o disputa. Împrejurul acestora se grupează o armie întreagă de malcontenți, de căutători de posturi, oameni fără convingeri, postulanți de toate soiurile, făcători de treburi. Cînd un guvern a fost mult timp la putere și cînd n-a știut să transige cu dibăcie c-o infinitate de mici interese, grupul malcontenților se mărește din zi în zi cu toate elementele interesate mai mult ori mai puțin la o schimbare — și criza se produce. Am voit a recapitula toate adevărurile acestea pentru a dovedi ceea ce am zis mai sus: că ministeriile sînt departe de-a fi la adăpost de atacuri, și de cădere chiar, numai prin aceea că Adunările nu sînt întrunite. Singura deosebire e că crizele guvernamentale, în loc de-a veni de la Parlament, cum ar și trebui să fie, se produc pe tăcute, fără ca să fie mai puțin primejdioase.

Paternitatea ideilor de mai sus o reclamăm pentru noi. În polemicele dese asupra titlului de „reacționari și retrograzi“ cu cari am fost gratificați am arătat de atâtea ori că acele epitete erau pur și simplu copiate din țări străine și nu se potriveau deloc nici cu formarea partidelor în țară, nici cu tendențele lor.

Cu toate acestea concluziunea că deosebirile ar fi numai nuanțe neînsemnate e greșită. E prea adevărat că în principiile invocate nu e deosebire, dar o asemenea deosebire nu există nici în Anglia, unde programele nu sunt fixe, nu sunt o serie nestrămutată de principii apodictice, ci schimbăcioase după împrejurări, c-un cuvânt sunt programe electorale stabilite anume asupra cestiunilor la ordinea zilei. Deosebirea mare însă între engleji și noi e că cei dentâi țin ceea ce promit, noi nu. N-are cineva decât să citească programa de la Mazar Pașa și va vedea că absolut nici una din făgăduințe n-a fost ținută de către guvernul partidului roșu.

Dar deosebirea cea mai mare între conservatorii și liberalii din România e următoarea. Sub conservatori controlul este cu putință în toate afacerile publice pentru că partidul el însuși se recrutează din oameni capabili de a controla, pentru cari politica e o afacere de conștiință, uneori și de ambiție; sub așa-numiții liberali însă orice control încetează și se comit lucrurile cele mai nepomenite, pentru că elementele din cari se recrutează roșii sunt de acele pentru cari politica nu este o afacere de onoare sau de ambiție, ci de pungă. Conservatorii trăiesc din averea lor, deși fac politică; liberalii trăiesc din politică și din averea statului; pentru conservatori principiile sunt credințe mărturisite, pentru liberali pretexte de a ajunge la putere.

Această unică deosebire însă ar fi îndeajuns în orice țară pentru a crea un abis între două partide. În realitate „Independența Română“ nu descrie decât pe roșii și caută a atribui amânduror partidelor aceleași defecte numai pe argumentul că principiile sunt identice. Identitatea de principii însă nu este nicăiri o identitate de partid, precum identitatea de credințe religioase nu dovedește nimic în privirea răutății sau bunătății unui om. Non idem est si duo dicunt idem.

❦