AFACEREA CONTA-PANU

[27 noiembrie 1880]

Scrisoarea unui ministru și corespondența noastră particulară din Iași ce le-am publicat alaltăieri sunt obiectul aproape exclusiv al convorbirilor și punerilor la cale printre culisele Parlamentului și în conciliabulele majorității. Dăm aci amănuntele pe cari le avem în privința aceasta. Foile guvernului par a fi primit instrucțiuni să nu atingă câtuși de puțin această cestiune, să nu pomenească absolut nimic despre revelațiile autentice ale d-lui Conta până ce nu se vor lămuri lucrurile în familie.

Nu se știe încă cum se va face această lămurire. Există în marea familie o mulțime de elemente ostile unei puneri la cale cu bine; se aruncă mutual între membrii ei bănuieli și neîncrederi menite a încurca lucrurile și mai rău. D-lui Conta i s-ar fi dând povețe subliniate că nu ar face rău să se retragă; aceste povețe ar fi pentru d. Conta niște indicii de natură a-i confirma bănuielile că lovitura i-ar fi venit de la „amici“.

După o nouă corespondență a noastră, Scrisoarea unui ministru a produs în Iași efecte dezastroase pentru clădirea artificială a partidului roșu ce trebuia să se improvizeze acolo. Protestanții liberali-democrați (majoritatea grupului) cari au iscălit ultimatul către dd. Conta și Teriachiu sunt înfuriați. Cei rămași credincioși Excelenței sale de la Culte se află în cea mai mare perplexitate.

Cu privire la afacerea Conta-Panu s-a comis o mică eroare în corespondența noastră din Iași. „Poșta“ din Galați ne-o semnalează când chiar eram s-o rectificăm. D. Panu nu face parte din grupul liberalilor moderați. Acest domn compune, împreună cu dd. Gheorghian și Herșcu Goldner, partidul roșu în Iași. Suma ce d. Conta o ținuse la dispoziția dd-lor Panu-Gheorghian și pe care d. Panu pare că a luat-o cu sine când a plecat din București la Iași ar fi destinată nu „Stelei României“, ci noului ziar ce trebuie fundat, în interesul tuturor liberalilor, la Iași.

Foaia liberală-moderată din Galați, „Poșta“, zice că „d. Panu nu e liberal-moderat și o dovadă despre aceasta este întrebuințarea ce d-sa a făcut de scrisoarea amicului său. Numai un roșu — adaogă foaia numită — este capabil să dea la lumină asemenea corespondență“. Aceasta e, ce e dreptul, cam tare, dar nu ne privește pe noi. Confrații din Galați apoi ne spun nouă cu privire la corespondența noastră particulară din Iași că liberalii-moderați, oricâți ar fi la număr—numărul este indiferent— nu se vând pentru un minister sau oricare altă slujbă. Sentimentele acestea desigur onorează pe confrații noștri; aceasta însă iarăși nu ne privește pe noi, ci pe grupul întreg al liberalilor moderați care, nu credem să mai încapă vreo îndoială, astăzi este împărțit în două, grupușorul Conta-Panu-Verussi și grupușorul protestant.

De când cu apariția Scrisorii unui ministru se vorbește despre hotărârea d-lui Teriachiu de a se retrage. Acest zgomot nu s-a confirmat până acuma. Cât despre d-l Conta, care n-ar fi dispus să asculte de povețele accentuate pe cari i le dau „amicii“ din majoritate, d-sa s-ar fi mângâind până una-alta cu părerea că revelațiile cărora ne-am grăbit a le da ospitalitate în coloanele noastre nu vor avea alt efect decât întărirea poziției d-sale ministeriale. O decepție apropiată pare că-l pândește. Se crede că, dacă d-sa n-ar voi să se pătrunză de înțelesul acelor povețe, ele i se vor accentua mai bine cu ocazia prezintării noului proiect de lege a instrucțiunii.

•

P.S. — în corespondența noastră din Iași se vorbea despre momentul trecerii organului liberal-moderat în opoziție, moment semnalat telegraficește d-lui ministru Conta de către acei rămași credincioși Exc. sale. Avem azi la îndemână șirurile prin cari „Steaua României“ și-a făcut intrarea în rândurile opoziției și cari sunt destul de interesante. Din ele se poate înțelege mai clar pentru ce stilul d-lui Conta în privința protestanților din grup este așa de acru. Iată ce zicea organul liberal-moderat din Iași:

Ar zice cineva că singura preocupare a guvernanților noștri nu consistă decât întru a-și asigura ziua de mâine mulțumită mrejelor bugetare ale puterii lor de azi… Politica cea mare îmbrățișează alte orizonturi. Camera la dispoziția guvernului; justiția servind orbește interesele bugetare; impozitul chiar, ajuns a nu mai fi discutat de reprezentanții țării, se aplică după bunul plac al agenților administrativi printr-o prealabilă și cordială înțelegere cu reprezentantul justiției în fiecare district. Țipetul celor ce strigă a ajuns să nu mai impresioneze pe nimeni. Țara se împarte în asupritori și asupriți; aceștia din urmă așteptându-și rândul cu resignațiune și mulțumind soartei că după atâtea și atâtea mizerii mai pot încă avea pânea de toate zilelele. Noi când ne-am aliat cu guvernul am crezut că vom putea remedia măcar în parte răul de care sufere cu deosebire partea României de dincoace de Milcov. Reprezentanții noștri din guvern, dd. Conta și Teriachiu, vor ști desigur să părăsească portofoliele d-lor acum, când se vor fi convins de inutilitatea participării lor la guvern; iar lingușitorii de tot soiul vor avea o dovadă mai mult despre enorma deosebire ce există între oamenii politici cari-și fac din putere un scop și oamenii politici cari se servesc de putere numai ca mijloc pentru a realiza alte interese decât interesele lor proprii.

Al doilea P.S. — în momentul de a pune foaia noastră sub presă primim cu poșta primul număr al unei noi gazete ce a apărut ieri în capitala Moldovii. Desigur, prin urmare, d. Panu a sosit în Iași împreună cu ceea ce-i ținuse la dispoziție d. ministru Conta, pentru „interesele tuturor“. Titlul nouăi foi este „Liberalul“; ea apare la tipografia d-lui Herșcu Goldner și poartă în frunte următorul aviz:

De astăzi ziarul „Ștafeta“ încetează. În locul lui iese ziarul „Liberalul“, organ al partidului liberal-național. Direcția politică a acestui ziar este încredințată unui comitet de redacțiune compus din mai multe notabilități ale partidului. După convențiunea urmată între comitetul de redacție și vechiul editor al „Ștafetei“, toți dd. abonați ai acestui din urmă ziar vor continua până la expirarea abonamentului lor a primi în schimb „Liberalul“.

În primul Iași al continuării „Ștafetei“ se păstrează tocmai linia de conduită recomandată de d. Conta, ba chiar fraze întregi din scrisoarea d-sale publicată de noi. Comitetul de redacție al „Liberalului“ este compus desigur din dd. Panu, Gheorghian (foști redactori ai „Ștafetei“), Verussi și încă doi-trei credincioși cărora Exc. sa le ținuse la dispoziție ceva, după ce le-a fost utilizat „aptitudinile individuale“; cât pentru vechiul editor al „Ștafetei“, el este d. Herșcu Goldner. În sfârșit „consolidarea partidului roșu în Moldova este asigurată: grâul s-a ales din neghină“.

❦

[28 noiembrie 1880]

După ce apăruse articolul nostru privitor la numirea d-lui Candiano-Popescu în calitate de adiutant domnesc a ieșit în „Românul“ de la 19 noiemvrie pe pagina a doua, coloana a 3-a și a 4-a cu garmond „Uă rectificare“ neiscălită în care, după multe invective la adresa redacției, cari ne lasă indiferenți pân-în vârful unghiilor, se zic următoarele:

În zadar organele reacției din țară și din străinătate strigă că numirea locot.-colonel Candiano în postul de aghiotant domnesc este o insultă pentru armată, fiindcă acest ofițer este unul din principalii conspiratori de la 1866 în contra lui Vodă Cuza, fiindcă el a ridicat la 1870, 8 august, steagul revoltei.

În contra vorbelor răspund cu fapte și desfid pe oricine a le putea combate în mod serios.

Va să zică necunoscutul domn neiscălit pe care-l vom numi d-nul „Uă rectificare“ răspunde cu fapte și desfide.

Să vedem acum faptele d-lui Uă etc.

Mișcarea de la 8 august 1870 s-a întâmplat pe când d. Candiano-Popescu era demisionat din armată, pe când era un simplu cetățean ce lupta cu înfocare contra guvernului reacționar de atunci…

Desfidem totodată pe reacție de-a proba cu vrun act sau cu vrun fapt că locot.-col. Candiano-Popescu a fost din conspirația de la 11 fevruarie.

Pe cei cari au făcut pe 11 fevruarie istoria îi va judeca.

Ceea ce se poate imputa locot.-col. Candiano-Popescu este că s-a supus imediat și fără nici o restricțiune guvernului provizoriu, ale cărui ordine le-a executat. Guvernului provizoriu, însă i s-a supus armata întreagă.

Desfidem pe reacție să dovedească cumcă oștirea română a fost revoltată și umilită cu numirea d-lui Candiano-Popescu ca adjutant.

D. „Uă etc.“ ar fi trebuit în orice caz să ia autorizare de la actualul adiutant domnesc înainte de-a-l apăra. Se va vedea de ce.

Să luăm lucrurile în ordine cronologică. Să-ncepem cu 11 fevruarie.

Va să zică d. Candiano n-a luat parte cu vrun act sau vrun fapt la conspirația de la 11 fevruarie. S-a supus, asemenea armatei întregi, guvernului provizoriu.

Așa să fie.

Dar d. „Uă rectificare“ ne desfide a proba, deci suntem obligați moralicește de-a căuta probe chiar dacă am fi renunțat la aceasta.

Dac-am cita notorietatea publică, ea nu e un act sau un fapt și actele sau faptele au nenorocita natură de-a se petrece într-un timp oarecare. Acel timp trecut, nu mai rămâne din acel act sau fapt decât mărturisirea și proba după indicii.

Am cita martori oculari, dar pot să fie reacționari ascunși, deci părtinitori.

Pe cine să cităm? Oare dacă l-am cita de d. Candiano însuși ca martor, dacă am lua vorbele sale proprii, nici astea nu ar fi crezute? Credem că despre d. Candiano îndeosebi d-sa însuși e în orice caz un martor ce se poate invoca.

Într-adevăr în ședința Camerei de la 27 ianuarie 1869 d. Candiano rostește următoarele cuvinte:

…veritatea o spun chiar acelor cari sînt mari, chiar d-lui Dimitrie Ghica, care mai alaltăieri, cu jumătate voce, cînd mă suiam la această tribună, se adresa la unul din colegii săi și zicea: „Poftim, s-a suit și ăsta să lumineze țara! De unde-a mai ieșit și ăsta?“

Ei, d-le Dimitrie Ghica, de unde am ieșit? În noaptea de la 11 februarie am fost la d-ta să te duc la palat să te fac vornic și d-ta dormeai tun cu ușile închise și numai doi cîini lătra (ilaritate, aplauze). Strigam „D-le Ghica, d-le Ghica, aidi la palat! Te-au făcut vornic!“ … nimenea nu mă auzea, nimenea nu mă simțea.

Facultatea de-a face vornici în noaptea de la 10 spre 11 fevruarie 1866 nu e, după d. „Uă rectificare“, nici act nici fapt care să probeze participarea la conspirație.

Dar armata s-a supus guvernului provizoriu? Da, a doua zi după publicarea abdicației lui Vodă Cuza, după ce noul guvern se constituise și dezlegase prin publicarea actului lui Vodă Cuza oștirea de jurământul ei.

Dar mișcarea de la 8 august s-a întâmplat pe când d. Candiano era demisionat, pe când era un simplu cetățean ce lupta cu înfocare contra reacției. Participarea la mișcare a unui simplu cetățean era permisă, mai ales în contra reacției.

Fie ș-așa.

Părerea noastră este că un simplu cetățean care ia parte la o răsturnare, fie chiar numai fictivă, a suveranului, nu mai poate fi sergent, necum adiutant domnesc. Dar nu de părerea noastră este vorba, căci noi vom invoca un judecător mult mai aspru al unei mișcări antidinastice și acest judecător va fi … iarăși d. Candiano însuși.

La 1864 generalul Macedonski, demisionat încă de la 1862, se pune, după cererea sa, în neactivitate, se așază la pensie și se șterge din controalele armatei (decret domnesc din 30 martie 1864).

Va să zică devine un simplu cetățean demisionat.

Cu mult în urmă, sub domnia lui Vodă Carol și sub ministerul d-lui Brătianu, apare într-o gazetă o scrisoare a cetățeanului demisionat, în care acesta critică modul superficial al d-lui Brătianu de-a organiza armata. Între altele generalul Macedonski zicea:

Să nu crează d. Brătianu și Rosetti cu ogeacurile dumnealor că vor putea aduce la venetici cari să ducă la măcelărie pe copiii și frații noștri tratându-i de proști din țara proștilor… Aci nu mai e vorba să dăm câteva parale pe la scăpătăciunile din Germania; este vorba de țara noastră, de onoarea noastră, de sângele nostru în fine. Niciodată niște vagabonzi mercenari nu vor comanda pe români… Toți (junii ofițeri) sunt plini de onoare și zel, și, oricât de proști li s-ar părea oamenilor cu capetele de urs de la nordul Germaniei, sunt între acești juni mulți cari la timp vor putea proba unor semeni venetici cine sunt cei proști.

La 1869 cabinetul Dimitrie Ghica-Cogălniceanu îl reprimește pe generalul Macedonski în activitate, numindu-l șef al diviziei I.

Atunci d. Candiano se ridică în Adunare și, întemeiându-se pe scrisoarea publicată de cetățeanul simplu demisionat, protestă contra reprimirii în activitate, rostind următoarele cuvinte:

Ce mai are sacru d-sa? (generalul Macedonski).

D-sa ne mai vorbește aci de prințișorii din Germania și alte pe cari mă opresc de-a vi le citi.

D. C. Pilat. Citește, cerem ca să citești.

D. Candiano. Nu d-lor, pentru că autoritatea mea nu-mi dă cuvintele acelea prin cari aș putea să stigmatizez așa cum ar trebui să fie stigmatizați acei oameni cari scriu și calomniază în contra tot ce avem noi mai sacru, în contra tronului României (aplauze). Sfîrșesc prin a face această declarațiune:

Cabinetul de față a călcat Constituțiunea, a desprețuit armata și a nesocotit tot ce românii au mai scump, tronul României, cînd a primit pe d. general Macedonski în activitate.

Observăm în treacăt că termenii din scrisoarea generalului Macedonski nu se refereau la cine credea d. Candiano, ci erau răsăriți din nemulțumirea în contra proiectatei depărtări a misiunii franceze, pentru aducerea căreia în țară generalul stăruise. Termenii erau îndreptați în contra unei eventuale misiuni germane. Cu toate acestea, numai pentru că un simplu cetățean demisionat cutezase a pomeni de nemți, merita să fie stigmatizat ca calomniator al tronului, iar cabinetul desprețuise armata, călcase Constituția, nesocotise tot ce-i mai sacru și mai scump, tronul, pentru că rechemase pe simplul cetățean în activitate.

Cu măsura cu care măsuri ți se va măsura, zice Biblia.

Generalul Macedonski n-a luat parte la 11 fevruarie, n-a scos „Democrația“ din Ploiești, n-a fost capul mișcării de la 8 august 1870. O simplă scrisoare, publicată de un simplu cetățean demisionat, îl făcea, după opinia d-lui Candiano, nedemn de-a mai figura în armată.

Ce merită d. Candiano după propria sa opinie?

Oedipus, fără s-o știe, omorâse pe părintele său propriu. Devenind rege, țara lui e bântuită de ciumă, iar oracolul din Delphi, întrebat, răspunse că țara nu va scăpa de rău dacă el nu va exila pe ucigaș. Oedipus, fără să cunoască pe ucigaș, îl condamnă astfel:

Exilat să fie din această țară, nimeni să nu-l primească și să nu-i dea ziua bună nici să-l îngăduie să ia parte la jertfele zeilor și la rugăciuni, căci acesta ne-au pătat cu vina sa, precum zice oracolul. Eu însumi mă ofer ca aliat zeului, precum și bărbatului celui ucis.

Iar dacă va fi petrecând cumva sub acoperământul meu și la masa mea și voi ști-o aceasta, să cază blestemul asupra mea. Ca pentru tatăl meu mă voi ridica pentru mort și voi căta să pun mâna pe ucigașul lui.

Nenorocitul, pronunțând acele cuvinte, nu știa că el se condamnă pe el însuși, că blăstemul îl invoca asupra capului său propriu.

Astfel e și cu roșii. Când presupun a vorbi despre alții, despre ei înșiși vorbesc și din gura lor proprie auzim condamnarea lor.

❦