[Articol cu paternitate incertă] [4 aprilie 1880]

În ședința de ieri a Senatului s-a dezbătut legea pentru acordarea recompensei naționale votate de Cameră d-lui C.A. Rosetti. Raportorul era d. Petre Grădișteanu. Onor. raportor, pe cât ne aducem aminte, avea acu vreo zece ani asupra d-lui C.A. Rosetti o părere foarte neagră, pe care o exprima cu talentul d-sale cunoscut, în ziare și în întruniri publice, și pe care d-sa a tradus-o în acțiune cu ocazia alegerilor de atunci. Atât de mult accentuase d. Petre Grădișteanu acea părere pe atunci încât în general i se atribuia d-sale o publicație foarte spirituală, unde i se prorocea d-lui C.A. Rosetti, ca soartă meritată, că o să-și încheie cariera d-sale politică într-o spânzurătoare, în jurul căreia avea să tragă hora națiunea română, veselă și fericită că-n sfârșit a scăpat de ilustrul personaj. Prorocia aceasta, precum văzurăm, a fost cu totul greșită, lucrul a ieșit pe dos. Și, ciudat! Același d. Petre Grădișteanu are astăzi despre același d. C.A. Rosetti o părere minunată. Onor. raportor, ieri, în numele aceleiași națiuni, și tot cu talentul d-sale cunoscut, într-un limbaj pompos, arătă că d. C.A. Rosetti a contribuit la toate actele mari naționale, la Unirea Țărilor, la regenerarea neamului românesc, la înălțarea lui de pe câmpul de război în considerația Europei, și conchise că, tocmai în niște timpuri de lipsă ca acele de astăzi, este un merit pentru țară să acorde o recompensă unui așa de vestit bărbat.

D. Manolache Costache a luat cuvântul nu pentru ca să convingă majoritatea, ci numai ca să protesteze, în numele țării, în contra dărniciei Camerii; între altele d-sa a zis că dacă e adevărat că România datorește d-lui C.A. Rosetti tot ceea ce e dânsa astăzi, că acest domn este alfa și omega regenerării naționale, atunci adepții n-au decât să proclame Republica și pe d. C.A. Rosetti prezident al ei. La aceste cuvinte adepții d-lui Rosetti au protestat cu mare zgomot. D. Epureanu le-a replicat: când raportul acesta se va citi în Moldova și se va vedea că Unirea s-atribuie d-lui C.A. Rosetti va izbucni un hohot general. Discursul d-lui Epureanu îl vom reproduce in extenso.

Au răspuns apoi la acest discurs dd. Cogălniceanu, Grădișteanu și Stătescu; acesta din urmă a spus că recompensa d-lui C.A Rosetti este un minimum care i se putea acorda, și d-sa se aștepta ca Senatul să mai sporească cifra votată de Cameră.

Acum câteva zile d. ministru de finanțe anunța sărăcia și foametea cari domnesc în țară; în fiece zi vedem sosind în capitală, spre a cerși din ușe în ușe, țărani veștejiți la față și încovoiați de mizerie, cari spun că de o zi sau două n-au mâncat, și cu toate acestea Senatul a votat recompensa minimă a prezidentului Camerei. Trist spectacol pentru o țară care vede că un partid, fără scrupul și fără nici un control, tocmai în timpi de mare lipsă, de foamete, împarte cu dărnicie banii publici favoriților săi. Admitem ca d. Rosetti să treacă în rândul liberalilor de dincoace de Milcov de idol al partidului și am fi găsit natural ca membrii acelui partid, în recunoștința lor pentru toate bunurile de cari se bucură și dânșii, să-i fi acordat o recompensă din averea d-lor proprie. N-ar fi fost nimic de zis. Dar, din averea statului, un capital de 150.000 franci și câte 14.000 pe an! Considerând cifra pensiilor ce se acordă în alte țări, bunăoară în Franța, unui general Cavaignac, unui d. Guizot și la cei mai eminenți bărbați cari au adus țării servicii reale, nu proclamate de un partid, ci recunoscute de toată țara, fie în științe sau arte, fie în funcțiuni publice, fie în armată — ne pare că s-a acordat d-lui Rosetti, pentru pretinsele-i servicii aduse țării, nu minimul, ci maximul. Dar democrația d-lor merge până la pungă. D-lor au gusturi și pofte aristocratice și, neputându-le satisface prin o muncă onestă, recurg la ajutorul bugetului statului, adică la punga poporului suveran.

În cursul dezbaterii în Senat s-au făcut aluziuni la pensiile acordate la 1865 altor persoane. Nu trebuia să se uite însă că pentru faptele săvârșite de la 64 până la 66 s-a răsturnat domnia lui Cuza, cel puțin acesta a fost pretextul pe care s-a întemeiat mișcarea de la 66. Cum dar s-ar putea justifica niște acte de aceeași natură astăzi, sub un regim pretins constituțional, adică regim de control al întrebuințării banilor publici și intitulat „Domnia virtuții“? Recompensă națională, așa califică partizanii d-lui C.A. Rosetti darul ce au crezut cu cale să-i facă din banii publici. Fie. În orice caz însă, acest dar nu se poate califica de premiul Monthyon.

❦