Austro-Ungaria și naționalitățile

[11 aprilie 1880]

Dezvoltarea lucrurilor în Austria e de astă dată în favorul naționalităților. În sine vorbind faza aceasta a statului poliglot stă în oarecari legături cu politica esterioară a împărăției, precum și cu interesele ei economice. Debușeurile cele mai însemnate ale negoțului și industriei austriace sunt în țările Dunării de Jos îndeosebi, în Peninsula Balcanică în genere. Afară de români însă, țările acestea sunt locuite de slavi, care precumpănesc prin număr, prin dezvoltare internă, prin sprijinul puternic al împărăției rusești. Pentru asigurarea politicei sale comerciale Austria avusese nevoie de Bosnia și Herțegovina, dar în contra anexării erau de astă dată tocmai elementele dominante: germanii și maghiarii, cari se tem de sporirea rasei slave în împărăție. Partidul militar, apoi Curtea însăși a cătat să încline spre naționalități cari din parte-le erau gata a vota anexiunea cu amândouă mânile.

Fără o politică bazată pe egala îndreptățire a naționalităților împărăția vecină nu va putea câștiga simpatii sigure și temeinice în Orientul Europei, pe când, din contra, realizarea dorințelor legitime ale acestora — ele sunt restrânse aproape esclusiv la limba de propunere în școalele populare și secundare, precum și la uzul limbei naționale în autoritățile ce stau în relații directe cu poporul de jos — realizarea acestora zicem ar da o dovadă pipăită de dreptatea cu care Austria știe a guverna și i-ar câștiga simpatiile popoarelor orientale în caz când acestea ar fi să aleagă între două supremații eventuale. Avem atâtea dovezi că cestiunile de drept public, de suveranitate națională, de politică esterioară, de constituționalism mai nu preocupă pe naționalități. Ceea ce cer ele este ca învățământul să fie pe cât se poate în limba națională, ca autoritățile să primească și să dea curs reclamațiunilor asemenea în limba cea pricepută de populațiuni, în fine ca nici una din naționalități să nu fie oprită de a-și iubi patria, limba și istoria în chipul ei, după cum o înțelege, în forma familiară și atrăgătoare a tradiției, a limbei, a rasei locale. Evident că nici un popor nu are înțelegere pentru idealuri abstracte, că nu poate avea simpatii pentru o organizație ce se reprezintă prin oameni străini, prin limbă străină.

Cine n-a avut ocazia de-a constata că austriacii nu știu nici o limbă cum se cade? În școalele primare au învățat limba maternă, însă cu restricțiuni și predată nu în mod viu și cum o vorbește poporul, cu acele nuanțe cari constituiesc farmecul biruitor al oricării limbi, ci predată de oameni cari în școli secundare și superioare au învățat în altă limbă și cari o predau pe a lor proprie în mod teoretic și abstract. În institutele secundare apoi se predau obiectele în limba germană, dar într-o germană imposibilă, și ca fonologie, și ca sintaxă, care inspiră fiori unui adevărat german. Abia la universități începe a se vorbi nemțește, într-o epocă însă în care nu mai are omul interes decât de-a-și apropria știința necesară pentru viitoarea sa carieră. Astfel se întâmplă că austriacii nu știu bine nici o limbă. Efectele pentru inteligență nu pot fi decât rele. Ce trebuie să se petreacă în capul unui om care nu are, pentru ideile sale, manipulul sigur, razimul concret al unei limbi certe? Desigur nimic bun. Spiritul omenesc nu se poate dezvolta în libertate fără limbă, și anume fără de cea învățată din capul locului, cu toată bogăția ei de nuanțe, cu toată virginitatea cu care a fost recepută de mintea copilărească. Lipsa dezvoltării firești a limbelor deosebitelor naționalități din Austria are drept efect mărginirea spiritelor chiar, o mărginire care se resfrânge până și asupra capitalei. Un jargon ebraico-cosmopolit, de-o platitudine excepțională, fără caracter, imitând stilul ziarelor rele din Paris, primejduiește citirea ziarelor germane din Austria. Cele umoristice, care-ar trebui să reflecte geniul simpatic al limbei poporului de acolo, identic cu acela al Germaniei de Sud, se-nvârtește din contra pe-o clină regretabilă de cocoterie offenbachiană. Presa vieneză e în mare parte ceva fără rădăcini și nu reflectă nici spiritul rasei germane, nici pe al celorlalte naționalități. E poate un semn al dezvoltării științelor naturale acea iubire pe care o simțim pentru orice accent natural, fie-n arte, fie-n literatură. Acest accent natural lipsește acolo. Cu cât drumul de fier încearcă a nivela și a reduce la o egală platitudine omenirea toată cu atâta tendență de-a-și păstra comorile grămădite într-un lung trecut e mai vie în fiece popor. În realitate orice lucru temeinic și sănătos se face numai pe baza unei naționalități certe, a unei limbi certe. Grecia veche n-ar fi ajuns nicicând la dezvoltarea ei cea mare dacă limba ei nu s-ar fi dezvoltat cu toate nuanțele dictate de natură și împrejurări și dacă această dezvoltare a limbii nu era paralelă cu dezvoltarea a chiar spiritului elin.

Impunerea în viața de toate zilele a unor limbi străine, exercitată cu oarecare virtuozitate de cătră elementele dominante, are drept efect că patria comună îi devine oricui aproape nesuferită. Și încă germanii ca germanii. Cu mult mai culți, având o înnăscută înțelepciune a vieții, ei se impun pe atât pe cât îi lași, însă până la torturarea conștiinței individuale, până la absurd nu ajung nicicând. Maghiarii însă, rămași îndărăt în cultură și străini prin natura lor de toată familia popoarelor arice, supun cu sila gâtlejul copiilor, precum și a oamenilor maturi, la tortura unei fonologii imposibile și silesc spiritul de-a se dezvolta în formulele unei limbi radical străine de toate popoarele continentului european.

Se ignorează cu totul se vede că în orice creier omenesc predispunerile intelectuale sunt înmagazinate prin atavism și că acestor predispuneri nu le convine decât limba vorbită de părinți.

Turcii erau mai simpli în procederea lor. Ei, pentru a deznaționaliza, tăiau la zeci de mii de oameni limba din gură, osândindu-i să fie muți. Rezultatele au fost strălucite. „Găgăuții“, cari sunt strănepoții acelor oameni, trec la toate națiunile din Orient drept indivizi escesiv de … cuminți. Toată lumea știe ce-nsemnează la noi, la sârbi, la turci chiar, vorba „găgăuță“; om care nu e în toată firea, „cretin“. La asemenea cretinizare a spiritului, a singurului instrument de care dispune omul în greaua sa luptă pentru existență, duc tendențele de deznaționalizare pretutindenea. Nu crește o plantă bine și normal decât din rădăcinele ei proprii. Există într-adevăr deznaționalizări fericite, dar ele sunt organice, nu impuse cu de-a sila. Contactul des c-o altă naționalitate, înrudirea de rasă, interese zilnice, încrucișarea și amestecul sângelui, mii de împrejurări fac cu putință o deznaționalizare organică. Dar cu sila, cu zorul, cu impunerea, nicicând; cel puțin noi nu știm nici un caz în istorie. Vorba cântecului: Dor de zor nu se știe pe la noi.

În Ardeal chiar, cine s-au maghiarizat? Nobilimea, cea de nimenea silită, cetățenii liberi în toate celea, oamenii cari aveau cea mai multă posibilitate de-a vorbi și a se purta cum doreau. Sigur e că siluirea deșteaptă o rezistență înzecită și că trezirea naționalităților datează din momentul încercării de-a le deznaționaliza.

Fără o schimbare de sistem în privirea aceasta monarhia vecină va fi teatrul unei zădarnice risipe de puteri. Guvernele nu vor ajunge la scopul lor, iar naționalitățile vor fi împiedecate în dezvoltarea lor naturală în detrimentul și al lor și al țării întregi. Pe de altă parte nemulțumirea hrănită sistematic va face din naționalități, teamă ne e cel puțin, un material totdauna gata de-a transige cu influențe străine, chiar cu de cele periculoase existenței lor. „Pier eu, dar să piei și tu“ va zice fiece apăsat apăsătorului său.

Tot din cauza acestui sistem de șicană zilnică nu se pot întemeia în Orientul Europei simpatii hotărâte pentru Austria, care ar fi cea mai aptă pentru răspândirea unei civilizații adevărate în Peninsula Balcanică. Toți aceiia care-și văd existența lor amenințată în Orient nu ajung la nici o lămurire în privința razimului lor.

De câte ori nesiguranța existenței statelor îi silește pe oameni de a gândi cum să-și mântuie naționalitatea, dacă nu statul, de cine să se razime în momentele supreme, tot de atâtea ori fanatismul și corupțiunea din Ungaria îi pune într-o indisolubilă dilemă.

Reproducem mai la vale parte din discuțiunea ce a avut loc în Parlamentul din Viena, din care orice om nepreocupat va vedea care din cele două părți are dreptate.

D. Czedik zise următoarele: Sunteți patrioți, voiți Austria? Vă rog lăsați atunci statului limba statului. Într-o mare ramură a administrației statului ea există deja. Armata nu are decât o comandă, cea germană. Nu cred ca cineva din dreapta să crează că ne-am putea dispensa de aceasta. Dar rușinos aproape e pentru noi că ceea ce face puterea absolută nu pot face popoarele. Cu toată predilecțiunea ce o am pentru armată, n-aș voi să zic că numai în tabăra ei e Austria. Să traducem tabăra aceasta în înțelesul în care am vorbit, renunțați la planurile mari, îngăduiți limba statului cu toate consecințele ei stricte și sunt convins că nu va trece mult timp și vom zice: Nu Austria Superioară sau Inferioară, nu Tirolul, Triesta, Dalmația și Boemia, Moravia, Silezia, Galiția și Bucovina sunt patria austriacului, ci Austria întreagă.

Contele Richard Clam-Martinitz răspunse cu condiția puterii unui stat e îndeplinirea dorințelor națiunilor sale, mai cu seamă pe terenul școalei. Nu poate sta rău un stat în care emulațiunea popoarelor se mișcă pe teren intelectual. Dacă la dorințele și tendințele ce vin din inima popoarălor dv. răspundeți cu espuneri și discuțiuni politice, popoarele nu vă pot înțelege. Gândiți la cuvântul pe care Goethe îl pune în gura lui Thoas:

Din multe câte spui spre-a refuza

Cellalt n-aude decât vorba nu.

Un d. preopinent și-au esprimat dorința de a se înțelege, dar a zis că crede cumcă pacea între naționalități nu va fi ajunsă pe calea aceasta. Dezvoltarea e în mâna lui Dumnezeu. Dar nu pot crede că e o garanție mai mare pentru ajungerea păcii naționale când la dorințe serioase și stăruitoare răspundeți nu. Oricât de deosebit ați gândi asupra politicei esterioare a Austriei, asupra organizației interioare și a administrației, una nu-mi va tăgădui inima dv. austriacă: „că puterea Austriei stă în puterea unită a popoarelor ei“. Cine voiește însă dezvoltarea Austriei trebuie să voiască puterea, dezvoltarea materială și intelectuală a popoarelor ei, trebuie să voiască condițiile și supozițiile unirii popoarelor. E o convingere trecută în sucul și sângele acestor popoare că fiecare din ele, cel mai mic ca și cel mai mare, găsește în Austria apărare egală, drept egal, favorizare a intereselor sale intelectuale; de aceea e o bună politică austriacă de a concede popoarelor aceste condiții ale unirii lor și e un esperiment îndoielnic și primejdios de a învenina și a face neplăcută acea tendență unitoare și împreunătoare a popoarelor care trebuie să fie cu drept cuvânt trăsătura politicei interioare din Austria, de dragul unei idei de stat doctrinare și nepipăite. Dacă voiți deci unitatea și puterea Austriei, pe care desigur toți o voiți, fiți drepți în înțelesul mare și larg al cuvântului cu toate popoarele sale.

Nu știm dacă și în țările Coroanei ungare sferele dominante vor ajunge la convingeri mai realiste asupra naturii statului, mai ales când acesta e poliglot; nu știm dar — o mărturisim de mai nainte — n-o sperăm.

Evenimentele din urmă n-ar justifica deloc o asemenea speranță deșartă. Întâi s-a votat la Pesta o lege prin care toți învățătorii rurali, și cei cari nu sunt întreținuți de comuna politică, ci de poporenii bisericii, nu din bani direcți sau indirecți ai statului, ci din contribuția de bunăvoie a oricărui creștin, să învețe neapărat ungurește. Apoi prin anume plan de studii să prescrie ca cele mai multe ore pe săptămână să fie consacrate limbei ungurești în detrimentul, se-nțelege, a altor studii mai substanțiale și desigur mai folositoare decât filologia comparată a limbelor fino-tartarice. Acum vin c-o lege nouă, prin care supun și școalele secundare aceluiași tratament; nemaipomenind de împrejurarea că gimnaziul din Brașov, de pildă, conform unei legi generale, făcute pentru un caz special, va fi oprit de a mai primi subvenție din România.

Și cu toate acestea Brașovul era și este încă un emporiu pentru Orient și în deosebi pentru Țările Române.

Dar să lăsăm acestea. Răul ce rezultă din politica maghiară se va răsfrânge mult mai mult asupra maghiarilor însuși decât asupra altora. Rațiunea de a fi a oricărui stat e ca oamenii, oricât de deosebiți fie, să trăiască mulțumiți lângăolaltă, fără dorința intimă de a-și frânge gâtul la o ocazie dată. Altfel statul e o sarcină netrebnică și, la dreptul vorbind, de prisos. Să-și cheltuiească cineva anii tinereții în armată și banii din pungă viața toată pentru a plăti o organizație care-l vexează și-l șicanează în toate zilele și pe toate cărările e ceva ce se poate întâmpla uneori, când elementul dominant e mult mai numeros, mult mai bogat și mult mai cult, dar nu ține pururea acolo unde elementul dominant e în minoritate, sărac și incult. Tocmai mijloacele pe cari maghiarii le întrebuințează pentru a silui pe concetățenii lor dovedesc lipsa lor de putere reală și de importanță reală. Nu ne îndoim că va veni un timp în care le va părea rău — prea târziu poate — pentru legile vexatorii pe cari le votează cu atâta ușurință spre împiedicarea în cultură și ruina concetățenilor lor.

Se știe că statistica nu e în favoarea ungurilor. Această știință în cifre arată însă mersul real și concret al lucrurilor, un mers ce nu se poate împiedeca nici prin fanatism național, nici prin vexarea altora.

❦