Învățământul elementar în Ardeal

[3 iulie 1880]

Pe când la noi literatura didactică e în mare parte obiect al speculei din partea și a învățătorilor și a librarilor, și zilnic se înmulțesc acele coale tipărite fără folos pentru școală, dar de un folos cu atât mai mare pentru autori, în Ardeal și Ungaria, departe de-a fi lăsată pe mâna speculanților, formează obiectul serioaselor preocupațiuni a oamenilor celor mai luminați ai poporului românesc. Se-nțelege că și la noi există lăudabile escepții; sunt autori cari nu copiază numai cărți străine, ci gândesc ei singuri când scriu și cari au deci calificațiunea pedagogică necesară, sunt pe de altă parte și firme de librari cari la editarea de cărți au în vedere și calitatea. România oficială cheltuiește milioane pe an pentru instrucție și cu toate acestea școalele rurale, întreținute de stat, există în cele mai multe locuri numai pro forma, iar cele din oraș, în loc de-a produce oameni, produc postulanți. În loc ca un spirit nou de muncă și iubire de adevăr să intre în școalele vechi, au rămas din contra spiritul vechi, de pricopseală și înaintare prin meseria înșirării negramaticale de vorbe pe hârtie. Ca și din școalele noastre vechi, și din cele nouă tot logofătul „Coate-goale“ iese.

Nu așa în Ardeal.

Simplii muncitori ce vin de acolo știu uneori carte mai temeinică decât unii directori de școale primare de aici, nemaivorbind de numărul nesfârșit al învățătorilor sătești de la noi, dintre cari cel mult 5% sunt acătării. Pe când apoi în Ardeal inspecțiunea școlară e încredințată unor oameni cu înaltă cultură clasică și cu calificațiune pedagogică, la noi advocați de școală veche, cu 4 clase primare, cari nu știu citi și scrie bine, administrează învățământul chiar în centrele cele mari, necum în județe depărtate.

Caracterul general al epocei actuale din România e funcționarismul, dar în lupta pentru a parveni nu învinge nicicând cel mai capabil, ci totdeuna cel mai netrebnic.

Astfel și funcțiile în administrația învățământului sunt privite ca niște sinecure pe cari titularul le esploatează pe cât este în slujbă, căci fiecine știe și s-a convins demult că de-ar lucra sau n-ar lucra, de și-ar împlini sau nu datoria, e cu desăvârșire egal. Dat afară tot va fi dacă va veni alt ministru; pus în funcție iar va fi dacă societatea anonimă de esploatare din care face parte va veni la putere.

Nu vom fi nedrepți. Există și la noi oameni cu cunoștințe pedagogice sau cel puțin cu talent și instincte pedagogice, există chiar grupuri întregi de asemenea oameni. Dar ceea ce fac ei e absolut independent de administrația statului, e pură întâmplare.

Ar fi putut să fie și să nu fie; despre partea statului și îndeosebi a ministerului sub care stau nu le-a venit încurajare, ci din contra cele mai mari neajunsuri.

Asupra cauzelor acestor rele nu ne vom opri. Constatăm numai că începutul fusese sănătos, dar că dezvoltarea ulterioară, prin deplasarea generală a claselor, a fost din cele mai rele. Din momentul în care din buni profesori de liceu s-au făcut răi profesori de universitate și din bacalaureați îndoielnici profesori de liceu soarta învățământului era compromisă.

Cu totul alt efect face asupră-ne învățământul din Ardeal. Deosebirea radicală între acesta și al nostru e că învățământul românesc de acolo, în loc de-a fi sprijinit de guvern, ceea ce s-ar întâmpla în orice altă țară, e din contra combătut de el și nu primește nimic de la stat, ci e susținut prin contribuțiuni de bunăvoie din partea comunităților confesionale. Deși susținut de biserică cu mijloace modeste, i se mai și impune învățarea unui obiect și greu și absolut nefolositor dezvoltării elevilor, învățarea unei limbi radical deosebite de cele europene, inculte, c-o literatură săracă, condamnându-se astfel școalele confesionale la o muncă de Sisif, la o pierdere de vreme cu dresarea într-o limbă c-o fonologie imposibilă, ceea ce va avea de rezultat tâmpirea minții și alterarea organelor graiului.

Nespus de multe sunt dar piedecile cu cari poporul nostru are a se lupta pentru înaintarea lui și nu este de loc de mirare dacă în multe au rămas îndărăt. În Țara Românească și Moldova are a se lupta cu ignoranța și cu corupțiunea stăpânitorilor săi, cu acea lipsă de caracter și de patriotism, triste și neînvinse rămășițe ale epocei fanarioților cari nu pot fi nici șterse nici înlăturate prin miile de fraze democratico-politice cari întunecă văzduhul și mințile; în Austro-Ungaria cel puțin, întru cât s-atinge de sferele învățătorești și clerice, caracterul e mai intact, dar aci se opun alte greutăți: ici tendențe de maghiarizare, colo de germanizare, toate zădarnice, după a noastră părere, dar toate având de rezultat moral împiedecarea culturii poporului, de rezultat material sărăcia sau stagnațiunea lui economică.

Câteodată ni se pare că nu i-a mai rămas poporului românesc decât un singur chip de-a scăpa: ultima ratio. Dar pentru aceasta ar trebui să fie mai primitiv decum este astăzi. În genere toate virtuțile omului corespund cu defecte tot atât de pronunțate. Natura blândă și lesne guvernabilă a poporului nostru are, drept corelat rău, lipsa de putere de reacțiune; dovadă e că niște oameni curioși ca frații maghiari își pot face de cap în patria comună de sub coroana lui Sf. Ștefan.

Noi într-adevăr nu împărtășim tonul plângător al câtorva organe de preste Carpați. Având în față un adversar, există două probabilități: sau te poți scăpa de el sau nu. Dacă poți, fă-o; dacă nu, nu te mai plânge, ci rabdă bărbătește. Plângerile tale îl încurajează.

Acestea toate am găsit de cuviință a le espune pentru a arăta variile inconveniente cu cari cultura română are a se lupta și dincoace și dincolo de Carpați. Cu atât mai frumoasă și mai întăritoare de suflet este priviliștea biruinței, line dar necontenite, a învățământului românesc din Ardeal. Părintele protosincel Ilarion Pușcariu ne dă în prefața Principiilor de pedagogie liniamentele unei istorii a învățământului român popular din Ardeal.

Și acest învățământ, ca și multe alte lucruri bune, se datorește inițiativei acelei nobile și neuitate inimi de monarh, lui Iosif II. Printr-un rescript din 14 iulie 1875 se-nființează oarecum școala română răsăriteană.

❦