Notițe bibliografice

PILDE ȘI GHICITORI, ADUNATE DE P. ISPIRESCU;

ÎNVĂȚĂTORUL COPIILOR, DE C. GRIGORESCU, I. CREANGĂ ȘI V. RĂCEANU;

HELIADE RĂDULESCU, MIHAIDA, FRAGMENT EPIC; INFERNUL, DUPĂ DANTE ALIGHIERI

[6, 7, 8 mai 1880]

Ar fi cu cale ca cineva să facă odată limpede și în scris deosebirea între ceea ce, fără cuvânt, se numește național, și ceea ce, cu drept cuvânt, este în adevăr național în spiritul nostru. Din nenorocire, tot ce pân-acum și-a însușit ca din senin și fără știrea lui Dumnezeu numirea de „național“ n-au fost decât lucruri primite de-a gata de la străini, cari nu numai că nu sunt răsărite nici din instinctele noastre, dar nici nu s-au asimilat cu judecata noastră. Memoria celor din urmă generații au fost încărcată cu atâtea mii de vorbe nouă și deșerte încât judecata nu mai juca nici un rol, ci, înlăturată cu totul, se slujește azi încă de clișeuri primite de-a dreptul de la străini, fără a se întreba dacă se potrivesc sau nu cu noi. E ciudat că tocmai toate mijloacele de deznaționalizare pe cari, îndrăgind Apusul și pe apuseni, le-am introdus fără alegere la noi se bucură de epitetul uzurpat de „naționale“. Presa noastră — scrisă mare parte într-o limbă cosmopolită, lesne de învățat de către orice străin în câteva zile — e o presă națională. Cu toate acestea lucrarea ei zilnică asupra înțelegerii poporului șterge până și rămășițele de originalitate ale graiului nostru străvechi. Dacă cineva compune arii europene cu totul în alt stil și-n alt spirit decât doina, hora și jocurile, el compune fără îndoială muzică „naționale“ deși nimic în ea nu e național, nici arie, nici text, în cazurile cele mai multe nici numele compozitorului. Dacă, în sfârșit, cineva strică o piesă franceză, războtezând numele personajelor și bădărănind stilul — care rămâne străin cu toate trivialitățile cu care se presară — e autor național, a scris o piesă națională, a lucrat spre ridicarea teatrului național. Dacă deschidem ziare de științe naturale, de medicină, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limbă, primirea de termeni străini fără trebuință și numai din lene de-a căuta echivalentul românesc. Am văzut o carte intitulată Despre cosmeticurile nuisibile sănătății. Își poate închipui fiecine în ce stare e amenințată s-ajungă limba prin pretinșii oameni de știință.

Cauza pentru care s-a lățit atât de mult stricarea limbei încât astăzi gazetele și cărturarii scriu o păsărească neînțeleasă de popor, subțire și muieratică, e aceeași căreia peste tot îi datorim toate relele de cari suferim: politica. Uitând cu totul că limba noastră e singura în Europa care se vorbește aproape în același chip în toate părțile locuite de români, uitând că n-avem dialecte și că moldoveanul se-nțelege tot așa de bine cu crișanul ca și acesta cu oamenii din Banatul Craiovei, politicilor noștri nu le era de-ajuns această dovadă și de unitate între noi și de deosebire către străini, ci au căutat să ne silească să dovedim că fiece vorbă e latină și că toți, fără osebire, ne coborâm de-a dreptul de la romani. De prisos era aceasta, pentru că nu originea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu mâna, fie cu mintea; primejdios era pentru că una — se zguduia unitatea preexistentă a poporului nostru, al doilea — limba păsărească, trebuind învățată, ca orice limbă străină, răpea timpul altor învățături folositoare, al treilea — pentru că în multe cazuri nici dascălul nu știa înțelesul cuvintelor nouă, necum școlarul; și, în sfârșit, pierderea cea mai mare era că întreaga comoară a limbei, ce sta din zicători, proverbe, inversiuni, adecă în fraze gata moștenite din neam în neam de la strămoși, se arunca în apă, pentru că-n ele erau și cuvinte de origine nelatină. Pare că cine știe ce nenorocire ar fi fost aceasta, pare că n-am trăit alături cu vecinii sute de ani și n-o să mai trăim pare că se făcuse gaură-n ceri dac-am primit noi câte ceva de la ei, ei de la noi.

În vremea noastră s-au făcut încercări de-a întemeia o nouă știință: psicologia etnică. Etnografia are de obiect descrierea, împărțeala și spița de înrudire a popoarelor. Ca atare, se ține de-o parte de istorie și geografie, de alta de anatomie și fiziologie. În partea geografică studiază distribuția popoarelor pe glob, natura locuitorilor oricărei țări, datini și obiceie, limbă și religie. În partea istorică deosebește familiile de popoare, raporturile între ele și filiațiunea, le urmărește în migrațiunile lor cele mai depărtate și în încrucișările și corcirile lor. În partea anatomică și fiziologică în sfârșit hotărăște caracterele deosebite pe cari se-ntemeiază clasificarea raselor omenești.

Dar, precum lesne se vede, etnografia nu are a face decât cu lucruri esterioare: distribuție, descendență, migrațiune, datini; ea nu se ocupă cu rezultatul lăsat în spiritul poporului prin toate schimbările acestea, cu substratul psicologic. Neapărat că și zona-n care locuiește, și natura părinților din cari se coboară, și încrucișările trebuie să se fi înmagazinat în spiritul poporului și în limba lui într-o formă oarecare; neapărat că altfel se va fi deprins el de-a privi serii întregi de lucruri. Toată istoria unui popor — în orice privire — e înmagazinată în prezentul lui și toate calitățile și defectele lui sunt dezvoltări ale unui și aceluiași germene fundamental, ale unui și aceluiași sâmbure. Mutând cireșul sub zonele cele mai deosebite, el se va modifica, însă tot cireș o să rămână, și numai altoii inoculați în trunchiul lui vor da alte frunze, alte roade.

E însă mult mai ușor a deosebi frunzele și roadele decât a le descrie esența, a le reduce la germenele primitiv. Oricare din noi lesne va pricepe că Anton Pann e un scriitor național într-adevăr, iar sute de alții nu; căci nu devine cineva scriitor național prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, națiune în fiece șir al scrierilor sale, precum, pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească deloc vorbele de mai sus și să fie cu toate acestea un scriitor național. E drept că se face deosebire între modul de-a scrie popular și acela de-a scrie pentru clasele culte, între autorii populari și autorii de artă. Dar această deosebire nu are a face cu aceea pe care noi voim s-o stabilim. Dramele Parisului sunt o scriere populară, însă nimic mai puțin decât națională, ci din contra internațională.

În vremea din urmă s-au ivit într-adevăr un șir întreg de scriitori cu totul naționali — unii din ei chiar intraductibili și pe deplin înțeleși numai pentru cel ce știe bine românește. Goethe zicea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă, și avea cuvânt. Cel mai original dintre ei pân-acum e povestitorul Ion Creangă, ale cărui basme, traducându-se, ar pierde tot farmecul și mai cu seamă tot hazul lor.

•

După această introducere vom vorbi de unele cărți pe cari le judecăm din acest punct de vedere și între cari cităm întâi:

Pilde și ghicitori, adunate de P. Ispirescu, culegător tipograf, București, 1880. O broșură de 48 pagine.

D-lui Ispirescu îi datorim și alte culegeri prețioase de literatură populară.

Între noi vorbind, pildele, scrise în felul fabulelor lui Donici, fiind produse proprii ale autorului, ne convin mai puțin decât ghicitorile, cari sunt de-a dreptul culese. În pilde găsim unele pasaje originale, dar ele se pot, ni se pare, reduce la o origine curat populară. Stilul pildelor e cam căutat. Dintre ele ne-a plăcut mai mult cea intitulată Pițigoiul și scatiul prin varietatea ei.

Păsărarul puse-odată Într-o strâmtă prinzătoare Pe-un scatiu ușor de minte, cursă pentru zburătoare. El făcu din păsărică cugetului său unealtă Și, cu glasuri prefăcute, după un copaci ascuns, Zădărea bietul scatiu să mi-i dea câte-un răspuns.

Pițigoiul cu iubire al său cântec își cânta:

Armonia imitativă din cele din urmă versuri e fără îndoială de origine curat populară.

Venim la ghicitori, dintre cari cităm pe câteva:

Eu n-am gură, dar spun tuturor cusurul ce au și nimeni nu se supără pe mine.(Oglinda)

Apă de frunză, funie de lemn și puțul de pământ. (A bea tutun)

Oală de bou, varză de oaie și carne de român. (Cizma încălțată cu ciorap de lână).

Nici în casă, nici afară, nici în cer, nici pe pământ. (Fereastra)

Am zece frați: cinci sub streșină, și cinci afară: pe cei de sub streșină îi plouă, pe cei

de-afară nu. (Torsul, Cinci degete se udă spre a trage firul)

Câmpul alb, oile negre. Cin-le vede nu le crede, cin-le paște le cunoaște. (Scrisul)

Ce trece peste apă și nu face valuri? (Chiotul)

Am un car cu fân și merge pe patru resteie. (Oaia)

Ce e dulce, și mai dulce și pe taler nu se taie? (Somnul)

Pe poduri ferecate,

Trec mii nenumărate

Și le taie capetele,

Și le schimbă numele. (Grăunțele când se macină)

Ungur înarmat trece mare fără vad. (Racul)

Când am apă, beau vin, când n-am apă, beau apă. (Morarul)

Unele consistă din cuvinte fără înțeles și cu toate acestea se pot ghici numai prin armonia lor imitativă, altele iar sunt comice prin greoiciunea și neexactitatea comparațiunii.

Între cele dentâi, cu armonie imitativă, sunt următoarele:

Urduc,

Burduc,

De barbă-l duc

De barbă-l aduc. (Fedeleșul)

Veni titirigele,

Luă pipirigele,

Rămase doftorul gol. (Oamenii iau pâinile din cuptor)

Țac, țac

Prin copac,

Fâș, fâș

Prin păiș. (Coasa)

Comice prin greoiciune și neexactitate sunt următoarele:

La marginea satului

Căciula fârtatului. (Luna)

Într-o vale prea adâncă

Zace un popă pe brâncă. (Mămăliga)

Unele din ghicitori sunt cam echivoce, dar nu ne pare rău. Cu toate considerațiile de decență literară, am dori ca mai cu seamă elementele literaturii populare să se adune fără scădere și nealterate prin pruderie. Tale quale.

•

Învățătorul copiilor, carte de citit în clasele primare de băieți și fete, de C. Grigorescu, I. Creangă și V. Răceanu. Ediția a IV, Iași, 1880, 1 vol., 220 pag.

Această carte se numără între cele de școală și mai cu drept cuvânt decât multe altele. Între bucățile de citire aflăm lucrări literare de gen popular de-o valoare oarecare, căci aceasta este una din rarele noastre cărți de școală netraduse. De aceea, făcând cu totul abstracție de la destinația ei, estragem câteva probe din cari se va vedea câtă originalitate de stil ascunde și cum e una din puținele cărți din cari copiii învață într-adevăr românește.

Iată o poveste:

A fost odată când a fost; că dacă n-ar fi fost nu s-ar povesti.

Noi nu sântem de pe când poveștile, ci mai dincoace cu vro două-trei zile; de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de oca de fier la un picior și tot i se părea că-i ușor.

Zice că era odată un om însurat. Nevasta lui, care avea un copil de țâță, era cam proastă, dar nici soacră-sa nu era tocmai hâtră. Într-o zi omul nostru iese de-acasă după trebi. Nevastă-sa, după ce-și scaldă copilul și-l înfașă, îl puse-n albie lângă sobă, că era iarnă; ș-apoi îl legănă și-l dezmierdă până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu puțin pe gânduri ș-apoi începu a se boci câtu-i lua gura: „Aolio! Copilașul meu, copilașul meu!“.

Muma ei, care torcea după horn, auzind-o zvârli fusul din mână și furca din brâu cât colo și sărind o-ntrebă:

— Ce ai draga mamei? Ce-ți este?

— Mamă, mamă, copilul meu are să moară!

— Când și cum?

— Iaca cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?

— Îl văd. Și …?

— De s-o sui pisica, are să-l trântească drept în capul copilului și să mi-l omoare!

— Vai de mine, că bine zici fata mea.

Și-ncepură, amândouă a-l boci ca niște smintite. Pe când se sluțeau ele, cum vă spun, iaca și tatăl copilului intră pe ușă, flămând și necăjit ca vai de el.

— Ce este? Ce v-au găsit?

Atunci ele, mai venindu-și puțin în fire, începură a-și șterge lacrămile și a-i povesti despre întâmplarea neîntâmplată … Omul, după ce le ascultă, zise:

— Bre! mulți proști am văzut eu, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! și de-oi găsi mai proști decât voi, m-oi întoarce acasă, iar de nu, ba.

Așa zicând, ofta din greu, ieși din casă — fără să-și ia ziua bună — și plecă supărat și amărât ca vai de om!

A doua zi, ajungând într-un loc, i se întâmplă să vadă ceva ce nu mai văzuse. Văzu un om care ținea puțin un oboroc deșert cu gura spre soare, apoi repede-l înșfăca și intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieșea, îl punea la soare și tot așa făcea.

Drumețul nostru, nedumerit, se opri și zise:

— Bună ziua, om bun!

— Mulțumesc dumitale, prietene!

— Da' ce faci aici?

— Ia mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei, ca să am lumină; și nici că-l pot.

— Bre! ce trudă, zise drumețul. Na-i vrun topor?

— Ba am.

— Ia-l de coadă și fă ce ți-oi zice eu: sparge ici, și soarele va intra singur înlăuntru. Îndată făcu așa și lumina soarelui intră în bordei.

— Mare minune, om bun, zise gazda! De nu te-aducea D-zeu eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.

Drumețul plecă. A doua zi ajunse într-un sat; din întâmplare, se opri la un om; omul de gazdă, fiind rotar, își lucrase un car și-l înjghebase în casă, în toată întregimea lui, ș-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proțap din răsputeri, dar carul nu ieșea. Știți pentru ce? — Așa; ușile erau mai strâmte decât carul. Noroc că drumețul l-au învățat să desfacă carul în toate părțile lui, să le scoată pe rând afară, ș-apoi iarăși să-l înjghebe la loc.

— Foarte mulțumesc om bun, zise gazda; bine m-ai învățat: cât pe ci era să dărâm casa din pricina carului.

De aci drumețul nostru merse tot înainte până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă? Un om c-un țăpoi în mână voia s-arunce niște nuci din tindă în pod.

— De ce te frămânți așa, om bun?

— Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod și țăpoiul ăsta nu-i nici de-o treabă.

— Că degeaba te trudești! Ai un oboroc?

— Da' cum să n-am.

— Pune nucile într-însul, ia-l pe umăr și le suie în pod; țăpoiul e pentru fân și paie, iar nu pentru nuci. Omul ascultă, și treaba se făcu îndată.

Drumețul merse mai departe, până ce ajunse să mai vadă și altă năzbutie. Un om legase o vacă cu funia de coarne ș-o trăgea în podul grajdului; vaca răgea cumplit, și el nu mai putea de ostenit.

— Măi omule! zise drumețul, făcându-și cruce; dar ce vrei să faci?

— Ce să fac mă-ntrebi? Da' nu vezi?

— Ba văd; numai nu pricep.

— Ia haramul ăsta e himisit de foame și nu vrea nici în ruptul capului să se suie-n pod să mănânce fân.

— Stăi puțin, creștine, că spânzuri vaca! Ia fânul și-l dă jos la vacă!

— Da' nu s-a irosi?

— Nu fii scump la tărâțe și ieftin la făină. Atunci omul ascultă și vaca scăpă cu viață.

— Bine m-ai învățat, om bun! Pentru un lucru de nimica era să-mi ucid vaca. Așa, drumețul nostru mirându-se și de astă mare prostie, zise în sine: Pisica tot s-ar fi putut întâmpla să dea drobul de sare jos de pe horn; dar să se care soarele în casă cu oborocul, să arunce nucile cu țăpoiul și să se tragă vaca în pod la fân, n-am mai gândit! … Apoi drumețul se întoarse acasă și petrecu lângă ai săi, pe care îi socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.

Povestea aceasta pare a fi scrisă de Creangă.

Ce este original în ea? Materia? Am putea dovedi că, deși populară românească, ea se află și la alte popoare, la cel german bunăoară. Tezaurul comun de povești și anecdote al popoarelor e mare în aparență, dar totuși se sleiește într-un număr oarecare de prototipuri. Aproape toate basmele noastre populare, câte sunt strânse, câte nu, se reaflă sau în germene sau întregi în Scandinavia, în Germania, în alte locuri. O seamă de povești din ale lui Păcală se află în Basmele lui Andersen și-n alte colecții. Ceea ce e original e modul de a le spune, e acel grai românesc cu care se-mbracă ele, sunt modificațiunile locale, potrivite cu spiritul și cu datinile noastre.

Dăm o probă asemănătoare din colecția lui Auerbacher:

Un șvab trece prin orășelul Weilheim. Unul trece c-un car mare încărcat cu gunoi, și când cineva-l întrebă: „De ce se întoarce cu carul“ el răspunde: „Am uitat țăpoiul acasă și trebuie să-l iau cu mine“.

Încolo mai vede pe un om lucrând la niște urloaie de lemn sus pe-o casă. El tăia cu ferăstrăul tocmai bucata pe care sta, încât căzu la pământ (Vezi Anton Pann). Într-un alt loc un om se-ndeletnicea să taie în poartă, pe lângă o gaură mare, care era, încă două mici. Întrebat de ce o face aceasta răspunse: „Pisica a fătat două pisicuțe“; el face două găuri mici ca să aibă pe unde ieși și puii, nu numai muma. La poarta orașului stătea un car gol c-un drug de-a curmezișul, încât nu putea intra carul. Omul cu carul nu se gândi mult, ci tăie cu ferăstrăul cele două capete ale drugului în loc de a-l arunca în car de-a lungul. Ce viață veselă, zise șvabul, într-un oraș în care zilnic se petrec asemenea lucruri. Ș.a.m.d.

Național și popular nu va să zică trivial. Nu se cere, se-nțelege, în nici o scriere bună ca cineva, având să zică lucruri mai de rând, să aleagă vorbe subțiri; trivială e espresia numai atunci când se caută anume să fie mai de rând decât lucrul pe care-l spui.

Povestea întâia e spusă curat numai spre a interesa pe copii pentru lectură.

Lăsăm să urmeze una cu o aplicațiune morală:

Un cioban tânăr se afla odată cu oile în munți la pășune. Oile pășteau, iar el ședea lungit pe o stâncă, la umbra unui brad, cu capul pe mână, privindu-le cu mare plăcere! Păstorul fiind obosit, după câtva timp începu a dormita și din când în când a-și scăpăta capul. Un berbece care trecea pe acolo, crezând că este ațâțat la luptă, se zborși și se trase înapoi câțiva pași spre a-și da avântul trebuincios, apoi se repezi asupra stăpânului său și-l lovi cu coarnele drept în cap, din toate puterile. Păstorul, deșteptându-se înspăimântat dintr-un somn atât de plăcut, se aprinse de mânie și, sculându-se furios, prinse berbecele și-l aruncă într-o prăpastie vecină. Oile văzându-l — după obiceiul lor — săriră toate după berbece și astfel pieriră și ele în prăpastie! La această priveliște dureroasă păstorul îngrozit își smulse părul, strigând: „Vai de cel care nu știe a-și înfrâna mânia!“.

Istoria acestei nefericite turme se răspândi îndată în toate satele vecine. Un păstor bătrân, cuminte și cinstit, scoase din această întâmplare o bună învățătură. Într-o zi, fiii și fiicele păstorului, voind a se duce la un târg din apropiere să joace, el le zise:

— Acolo nu e pentru voi; căci la asemenea locuri se petrec adeseori fapte necuviincioase.

— Cu toate aceste, ziseră copiii, mulțime de băieți și fete merg la asemine petreceri și nu se mai tem de nimica …

— Așa este, dragii mei; însă ei de multe ori, în asemeni petreceri, își pierd sănătatea și numele cel bun. Voiți aceasta? Luați sama bine să nu faceți ca oile! … Știți că, dacă una sare în prăpastie, toate celelalte o urmează; și de aceea oile sunt privite de toți ca animale neghioabe. Omul care se alunecă la răutăți numai pentru că și alții fac astfeli este oare mai priceput decât aceste animale? Nu; el este lipsit de înțelegere și de minte.

•

Față cu acest fel de literatură care se razimă pe însuși graiul poporului stă direcția apuseană și latinizantă al cărei unul din reprezentanți era la bătrânețe Eliad.

De mortuis nil nisi bene. Prea sunt mari meritele răposatului pe alte terenuri pentru ca noi să mai repetăm plângerile atât de des făcute în contra silniciei cu care el a tratat limba dintr-un punct de vedere a priori.

A ieșit de curând de sub tipar, din scrierile lui Eliad,

Mihaida, fragment epic, București, 1880, 1 vol. 8°, 55 pag.

Infernul, după Dante Alighieri, vol. III, partea 2-ua din Epicele, București, 1880.

Reproducem din ele numai două pasage, drept probă:

Se împliniră secoli. Prin rada queea vie Și deifăcătoare a spirtului-sciinței, Din creatore-Agape a Deului-Părinte În sinul Curăției, Verginității sacre M-am conceput de Sine. Materia luat-am, M-am revestitu cu dânsa ca-n ceruri cu Lumina, Ș-am incarnat Cuvântul, să deifacu pe Omul Făcutu-mi-l-am frate și fiu de cerescu Pater L-am înfrățit cu sine; sanctificaiu Săracul, Productul muncii salle cu dreptul prefăcendu-l În Corpul ș-al meu Sânge de viață dătătore Legat-am a mea Pace, Am întărit Credința, Am încălzitu Amorul, am îndulcit Speranța; Am consolatu pe Miser; am plâns tot proletarul; Am fericit în secoli pe făcetori de pace, Amenințat-am Crima; fruntat-am Hypocritul…

  (Din Mihaida, cântul I)

Pădurea errorilor și a viciurilor. Dante rătăcit în aquea valle, întempină trei ferae allegoricae quae-l împedică d-a eși. Umbra lui Virgiliu i se arată; predice Copoiul prin quare într-o zi Lupa funestă va fi uccisă, și Italia liberată. Se offere lui Dante d-a face călletoria quae are a-i mântui suffletul, mai înteiu prin Infernu, apoi la Purgatoriu, spre a fi dupo aqueasta condus în Cerul beatilor printr-o căllăusă mai demnă. Dante accepe, și ei plecă.

  În midlocul callii viețaei nostrae
  Me reaflai într-o selbă obscură,

3 Quoci callea directă era perdută.

  Nu e d-a spunne quât era de dură
  Astă selbă silvestra-aspră și forte

6 Quoci și în cuget reinnoe frica!

  E atât d-amară quât picu e mai morte,
  Ci spre a tracta d-el bine que aflaiu acolo

9 Spunne-voiu d-altele que avui-nainte:

  Cum iți întraiu, nu sciu bine a redicce,
  Eram plin de somn la puntul aquella

12 Ș-adeverata calle abandonassem.

  (Infernul, cântul I)

Să ne răspunză fiecine, cu mâna pe conștiință, care e limba românească, cea din învățătorul copiilor și din colecția d-lui Ispirescu, sau cea scrisă de Heliade Rădulescul?

Nu ne îndoim că răspunsul va ieși în favorul celei dentâi.

În curând se va ridica ilustrului învățător o statuă în București și deci nu mai voim să insistăm asupra acestui soi de literatură pretinsă clasică.

Ceea ce voim însă să amintim scriitorilor noștri în genere sunt următoarele: „Nu în imitarea formelor străine consistă adevărata propășire. Luați de la străini gustul de-a pili și a lucra cu dalta toate scrierile voastre, luați de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficiență, respectul ce ei îl au atât pentru obiectul pe care-l tratează cât și pentru publicul căruia se adresează. Dar o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă și să fie originală pentru alții, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradițiile, obiceiurile și istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-ați produce în afară de geniul într-adevăr național (nu patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare și trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate“.

Epoca esperimentațiunii cu vorbe și cu forme străine au trecut; întrebarea e: rămas-a destulă seriozitate și minte în tineretul nostru luminat de-a urma aceeași cale care a asigurat izbânda unor literați ca Alecsandri, Cogălniceanu, C. Negruzzi, A. Donici, Odobescu ș.a.; sau nu mai sunt în stare a pricepe măcar problema unei literaturi naționale și sunt cu totul pe clina Dramelor Parisului?

Învățătorul copiilor se poate recomanda nu numai copiilor mici, ci și multora din cei mari. Căci, întâi, ar învăța românește, ceea ce, precum se știe, la Paris nu se poate învăța; al doilea, ar vedea că mai sunt oameni și afară de barierele Bucureștilor, ceea ce ar înfrâna tonul de „impertinență literară“ cu care nulități de cafenele încearcă, de la un timp încoace, a se introduce în republica literelor!…

❦