Politica noului cabinet englez

[17 mai 1880]

Dăm după ziarul „Le Temps“ din Paris importantul articol de mai la vale asupra politicii cabinetului Gladstone. Din acest articol, plin de vederi mature și de o adâncă cunoștință de cauză, se poate vedea cât de nenorocite sunt pornirile optimiste și idealiste exagerate în politică, unde omul de stat nu-i chemat să construiască o lume după propria-i fantazie, ci să conducă niște interese pozitive ținând seama de firea lumii reale. Una dintre iluziunile filantropice și optimiste ale d-lui Gladstone este și așa-numita confederațiune dunăreană; articolul din „Le Temps“ face asupra acesteia niște reflecțiuni cari au pentru noi cu atât mai mult preț cu cât știm că faimoasa confederație, unul dintre visurile panslaviste, a fost și este în același timp și una dintre marotele politice ale partidului radical de la noi.

Iată articolul foii franceze:

Un lucru curios este importanța pe care noul guvern englez o dă cestiunilor de politică străină. Se credea că politica exterioară o să-l preocupe mai puțin, că el are să fie încurcat în conducerea afacerilor pentru cari partidul liberal englez a arătat totdeauna puțin gust și puțină aptitudine și astăzi, din contra, se vede că activitatea sa se concentrează toată asupra acestui punct. D-abia format, cabinetul trimite un ambasador extraordinar la Constantinopol; d-abia intrat în posesiunea biurourilor Externelor, lordul Granville telegrafiază o circulară către puteri; executarea Tractatului de la Berlin ocupă locul de onoare în discursul Coroanii la deschiderea sesiunii parlamentare și lupta, în discuția asupra adresei, se face numai cu privire la politica ministerială față cu Turcia. Explicarea acestei anomalii aparente nu este cu toate astea foarte grea de găsit. Scurțimea sesiunii parlamentare silește pe d. Gladstone să amâne pentru anul viitor măsuri de reforme interioare și, cât despre Orient, noul minister era obligat să facă ceva dacă nu voia să fie acuzat de neputință și totodată să facă ceva nou dacă nu voia să aibă aerul că urmează o politică pe care o criticase odinioară cu atâta amăriciune. Să adăogăm că partidul liberal englez și îndeosebi d. Gladstone, în anii doi-trei din urmă, nu lipsiseră să formuleze câteva idei asupra chipului în care cestiunea turcească li se părea că trebuie dezlegată. În locul luptei întreprinsă de lordul Beaconsfield contra Rusiei ei ziseră că trebuie să se substituie o acțiune comună a Europei. Liberalii engleji, la diversele pretenții cari-și disputau influența în Constantinopol și moștenirea sultanului opuseseră drepturile naționalităților indigene și formarea unor state creștine independente. Toate acestea erau neapărat niște lucruri destul de nehotărâte destul de puțin studiate, erau o temă de opoziție mai mult decât un program politic, dar în sfârșit veniră la putere liberalii și trebuiau să lucreze ceva, trebuiau chiar să facă o lovitură mare, deoarece așteptarea publică era ațâțată și cestiunile de politică inferioară lipseau. Afară de asta ce se risca? Noul guvern se adresă Europei, o somă oarecum lăsându-o pe dânsa să ia virtual o hotărâre și rămânând asupra ei răspunderea dacă nu s-ar da după vederile guvernului englez.

Prin aceasta nu voim să zicem, suntem foarte departe de aceasta, că atitudinea noului cabinet ar fi numai un fel de meșteșugire inventată pentru a scăpa de încurcătură. Caracterul moral al d-lui Gladstone este destul de cunoscut și de stimat pentru ca să-și poată cineva permite o așa insinuare. Voim numai să arătăm că, oricât de cutezătoare ar părea, inițiativa luată de acest bărbat de stat nu este așa de compromițătoare și că ideile pe cari el pare a le pune în lucrare cu atâta energie ca o sistemă raționată cu îngrijire și coaptă îndelung s-ar putea prea lesne să nu fie în fond decât o concepție foarte ușoară. Discursurile rostite de lordul Granville și d. Gladstone cu ocazia discuției adresei nu le poate cineva citi fără să fie izbit de caracterul optimist, era să zicem ideal, al vederilor cabinetului englez. Acest cabinet știe câte rivalități sunt în joc în cestiunea Orientului; el are neîncredere în privința intențiilor Rusiei; el se teme și mai mult de ale Austriei și știe că Austria în această cestiune este sprijinită de Germania; și toate aceste nu-l împiedică să vorbească despre un concert ce ar fi să se stabilească între puterile europene ca despre lucrul cel mai simplu și cel mai ușor din lume. Lordul Granville a și primit răspunsuri și aceste răspunsuri, zice dânsul, sunt foarte încurăjătoare. Dar putea oare fi altfel? Englitera, este o putere destul de mare pentru ca propunerile ei să fie primite cu deferență, ba chiar s-ar putea zice că tocmai statele cele mai puțin dispuse pentru politica la care sunt invitate să se asocieze s-au grăbit a-și ascunde sentimentul lor adevărat sub aparențele curteniei.

Optimismul ce se pare că se amestecă în scopul cabinetului englez nu se manifestează mai puțin și în felul cu care miniștrii au vorbit despre guvernul otoman. Ei nu ascund deloc că vor să exerciteze o presiune asupra acelui guvern, ceea ce se cere de la puteri este o „acțiune viguroasă“ și se ține ca sigur că, față cu această acțiune, toate rezistențele Porții vor ceda. Aceasta va să zică a-și face o idee foarte falsă despre situațiune. E cu mult mai puțin vorba de reaua-voință a guvernului otoman decât de decadența, de corupția și de neputința din cari el nu poate ieși. A cere Turciei să se reformeze este a se mulțumi cu vorbe goale și a nu-și da seamă de câte și câte trebuiesc pentru o administrație onestă și un guvern liber: ca și cum ar ordona cineva unui paralitic să umble. Statul turcesc este un stat condamnat; s-a făcut în această privință experiența decisivă. Noi credem că această experiență nu pare nimănui așa de decisivă ca d-lui Gladstone și pentru aceea n-am putea să nu vedem în aceea ce el propune acuma un fel de joc de convenție, niște preliminare destinate a ascunde și a realiza scopul secret pe care-l urmărește cabinetul englez, adecă deschiderea moștenirii otomane în profitul naționalităților indigene.

Acest scop în el însuși nu este deaminteri decât ultima și suprema expresie a acelei politici optimiste și filantropice care face multă onoare caracterului personal al d-lui Gladstone, puțină însă prevederii unui bărbat de stat. Să presupunem în adevăr lucrurile cât se poate mai bine, că totul s-a petrecut după linia trasă de Englitera. Puterile au trimis plenipotențiari la Berlin. Am avut un nou congres și acesta s-a învoit asupra cererilor ce trebuiesc făcute sultanului asupra liniei de purtare ce trebuie urmată în privința lui, într-un cuvânt asupra principiilor și chipului de procedare. Neputința guvernului turcesc a fost constatată, recunoscută, și în sfârșit toți s-au alipit de ideile favorite ale d-lui Gladstone, substituind dominațiunii sultanului niște mici state independente: pe lângă România, Serbia și Muntenegru cari există astăzi, o Albanie, o Bulgarie întregită și o Grecie sporită. Ajuns aci d. Gladstone s-ar crede în culmea dorințelor sale realizate, dar în realitate n-ar fi obținut nimic; cestiunea n-ar fi făcut nici un pas înainte. Să lăsăm la o parte greutățile de amănunte, imposibilitatea de-a face abstracție de elementul otoman și prin urmare de a stabili omogeneitatea de rasă în principatele ce se pretinde a se forma; să lăsăm deoparte aversiunile naționale, pentru a nu zice ura adâncă care s-ar opune la o federațiune a acelor naționalități. D. Gladstone n-ar putea să împiedice ca aceste state pe cari el le-ar fi chemat la esistență să nu rămâie așezate între două mari puteri limitrofe, Rusia și Austria; n-ar putea să împiedice ca aceste două împărății să nu caute a-și exercita influența asupra slabilor lor vecini, a-i atrage, precum se zice, în orbita acțiunii respective și a-i aduce sub protectoratul lor; nu le-ar putea împiedica dacă ele ar simți nevoie să ațâțe în Principate turburări, prilejuri de intervenire, pretexte pentru a se apropia de prada ce ar voi să apuce, împrejurări în fine în cari frageda clădire a unei confederațiuni dunărene s-ar surpa ca un castel de cărți de joc. E o curioasă contrazicere aceea pe care ne-o prezintă spiritul d-lui Gladstone. Acest bărbat de stat într-o zi denunță prin niște termeni de-o violentă extraordinară ambițiunile puterilor pe cari dânsul le privește ca închinate politicei intereselor și a doua zi tot el scoate la lumină proiecte de remanieri europene în cari face abstracție de toate interesele, de toate ambițiile, de toate pasiunile omenești, proiecte în cari se adresează la puteri ca și când acestea ar fi firește și neapărat insuflate de aceeași generozitate ieftină ca și un ministru englez. În fond cu toate acestea nu e nici o contrazicere: d. Gladstone e mai presus de toate un suflet frumos și în preocupațiunea sa de ideal, care necontenit este atinsă de priveliștea tendințelor pământenești ale sărmanei noastre omeniri, îi place să le uite, pentru a construi o Europă închipuită în care să domnească numai pacea și dreptatea.

❦