Revoluția și revoluționarii

[18 iulie 1880]

În anul 1878 d. P. Teulescu a publicat volumul întâi al scrierii sale Revoluția și revoluționarii. Având de gând a publica volumul al doilea al acestei scrieri în foiletonul „Timpului“, ne credem obligați a face o scurtă dare de seamă asupra celui întâi. Cerința continuității nu ne-ar impune cu necesitate un asemenea rezumat, de vreme ce volumul al doilea, tratând altă epocă, e de sine stătător; iar istoria, narând șirul, infinit în trecut, al evenimentelor, își poate așeza punctul său pozitiv de plecare în orice loc al seriei acesteia. Totuși credem că o privire retrospectivă va ajuta, deși nu în mod esențial, înțelegerea, îndealtmintrelea lesnicioasă, a volumului al doilea.

După părerea noastră orice revoluție e criza unei boale sociale. Precum însă nu este nici un organism pe pământ care, legat prin existența sa de un timp și de un loc anumit, pe care-l dispută altor organisme, nu poate scăpa de victoria parțială și timporară a morbidității, precum așadar tot ce e organic poartă, ca blestem al unei moștenite imperfecțiuni, plagele existenței sale, tot astfel nu există popor care să nu fi avut boalele și crizele sale. Sunt aceste boale neapărate, trebuie ele să cuprinză pe orice popor în mod egal, ori nu?

Noi credem că și aci deosebirea e tot atât de mare precum e între individ și individ. O rasă puternică va avea crize rare însă vehemente, care-o pot costa viața, sau o regenerează; una mai slabă va avea boale și crize dese, și-și va târî viața făr-a se putea regenera și fără a putea muri; o rasă puternică, însă puțin espusă prin împrejurările istorice, va avea puține afecțiuni de soiul acesta, suportând cu înlesnire evoluțiunile sale.

În secolul nostru a căzut stavila care despărțea până mai ieri pe om de toată scara ființelor organice. Deși ridicat, prin rațiunea sa, asupra întregei scări, omul azi a ajuns să recunoască că deosebirea între el și lumea organică inferioară nu este absolută. Cu toată elasticitatea inteligenței și adaptabilitatea fizicului său, omul va vedea ușor că statul regulat pe care-l au albinele și furnicele nu este decât prototipul în mic al statului omenesc; va recunoaște apoi că, deși în mușuroaie și stupi nu există parlament, nici codice scris, nici gazete, totuși domină acolo o ordine naturală, o repartiție a muncii, o despărțire în clase, un serviciu al siguranței publice chiar. Fiindcă regina albinelor e sora tuturor celorlalte, precum și muma unui viitor popor de albine, a unui viitor roi, cugetătorul va vedea în calitatea cea întâi o analogie cu vechea regalitate, când monarhul era primus inter pares, în a doua calitate acea elementară putere de formațiune a statelor, patria potestas. Iată dar viața unui popor mic, care se petrece în cadrul unui stup, cu una sau două emigrațiuni pe an cari se colonizează într-alte locuri sub regine nouă. Ba se poate introduce în mod artificial până și războiul civil în statul albinelor. Închizând două roiuri la un loc, ele intră în luptă, până ce una din regine cade — iată războiul de succesiune. Astfel vom vedea esplicându-se marea migrațiune a popoarelor din evul mediu; sunt roiurile tinere de albine cuvântătoare, care, nemaiavând loc în patria veche, curg sub șefi noi în Europa, lăsând roiurile părintești și vechile instituții în pământul Asiei.

Interesantă însă rămâne soarta trântorilor. Din momentul în care nu mai îndeplinesc nici un rol în viața socială a statului albinelor sunt înlăturați. Astfel societatea albinelor are revoluțiile ei. Ca dovadă însă despre înțelepciunea înnăscută a naturii, alături cu cea câștigată a omului, trântorii societății omenești, demagogii, cari nu îndeplinesc nici un rol în viața statului decât acela de-a trăi din esploatarea și amăgirea mulțimii, nu împărtășesc soarta colegilor lor din statul albinelor. Trăind din avutul comun fără a produce nimic, plătesc cu fraze și cu neliniștirea societății binefacerile ei.

De aceea însă oamenii bine organizați au legi cari regulează înaintarea pe treptele societății prin merit și muncă, iar cei slab organizați nu simt răul unei accesibilități necontrolate a tuturor la suirea acestor trepte. O rea organizare, ori învechită, deci nepotrivită cu dezvoltarea unui popor, ori prematură și pripită, deci devansând cu mult stadiul dezvoltării sociale, va produce neapărat boale sociale, cărora un popor puternic le pune capăt printr-o criză violentă, cari însă la o rasă mai slabă devin cronice, slăbind-o din ce în ce și făcând-o să piară, fie prin sleire de puteri, fie prin cucerirea de cătră străini.

Fenomenul simplu al vieții publice la popoarele primitive, precum și pe trepte inferioare ale vieții organice, se complică foarte mult la om. Deși toate cărțile câte au încercat vreodată de a stabili o normă absolută pentru organizarea statelor cată a se privi ca neizbutite, începând de la statul platonic și sfârșind cu eroarea „contractului social“, credem a putea stabili un adevăr general: statul nu este un product al rațiunii, ci al naturii. El va merge bine când se va conforma cu legile lui înnăscute de dezvoltare, când rațiunea va juca rolul medicului ce subvine numai acțiunii naturii; va merge rău când va trăi nenatural, când rațiunea, în loc de-a se împăca cu natura lui, îl va face obiectul unor esperimente nesocotite.

Cercetând popoarele și organizațiunile primitive suntem uimiți de armonia înnăscută care domnește acolo; este așadar evident că interesele și vederile cele mai divergente sunt armonizabile și că arta omului de stat e de-a descoperi mijlocul pentru a le pune în armonie.

Secolul trecut — secol raționalist Par excellence — ne arată încercarea de-a întemeia statul numai pe precepte apriori, inventate de marii scriitori ai epocei; dar ne dovedește totodată cum s-a răzbunat asupra tuturor natura ignorată a statului, prin anarhie, măceluri și grozăvii nemaipomenite. Fenomenele câte răsar pe suprafața acestui organism în decompozițiune, înveninat de experimentele unui raționalism superficial, ne prezintă o mulțime de analogii cu starea noastră actuală, mutatis mutandis însă, adecă în mai puțin energia caracterului poporului francez. Ceea ce în Franța era o mișcare pe față la noi sunt lașe conspirațiuni de palat; ceea ce în Franța era mare și-n rău și-n bine la noi e meschin și … reversibil.

Ca să arătăm analogiile vom reproduce următoarele pasaje din volumul întâi al scrierii d-lui Teulescu:

Ludovic al XVI-lea n-a știut că lucrul cel mai rar ce se poate găsi în reformatorii unei nații este onestitatea și lealitatea. El n-a putut înțelege că în pieptul acelora cari pledează cu prea multă ardoare pentru binele public rareori se găsește devotamentul și dezinteresarea. Regele nu înțelegea că oamenii politici sunt oameni cari caută a-și ascunde cugetările și cei ce îmbrățișază cauza poporului mai totdeuna caută cum să specule această cauză. Poporul este credul și advocații săi adesea sunt perfizi.

Și-n Franța patriotismul subliniat era în floare.

Țara începea a se împărți în două tabere: în patrioți și aristocrați, bunăoară ca și la noi, în reversibili și reacționari.

Hainia, din toate pasiunile sale, este cea mai lesne de lingușit. Acesta era elementul cu care se nutreau clubiștii. Aci se denunțau cugetările cutărui om, se înnegreau intențiile celuilalt, se declama în contra deputaților, a miniștrilor, a regelui, a reginei, a nației și a tot ce părea că nu merge în spiritul și cu pasiunile acelei aglomerațiuni de individe cari populau salele cluburilor.

Geniul uman era condamnat; știința și esperiența seculelor era nesocotită, desprețuită; divinitatea era pusă în joc. A nu fi clubist era a nu fi onest, integru, liberal, patriot; pretutindeni și în tot locul clubiștii nu vedeau decât comploturi, corupție, imoralitate. Oameni de rând, oameni cari n-aveau nici un legământ în societate, treceau de mari patrioți pentru simplul cuvânt că erau îndrăzneți în nerușinare, nu se sfiau de nimic, crima nu-i dezgusta, dezonoarea nu-i atingea, minciuna le surâdea.

Acela care denunța și incrimina mai bine se considera ca cel mai zelos cetățean. Nu se cerea nici învățătură, nici moralitate, nici prudență: a calomnia, a denunța, a bănui era un merit. Acestea sunt elementele cari dau viață și cu cari se nutresc spiritele demagogice (pag. 45).

(Pag. 47) Numim pe Marat. Acest gazetar, sub pana sa înveninată, denunța pe oamenii de talent în modul următor: „Aceste talente sunt o crimă mai mult, căci ating principiul egalității“.

Cine nu-și aduce aminte de tonul ce-l țin gazetari și gazete de a doua mână față cu Alexandri. C-o frivolă ușurință vorbesc de scrierile lui ca de-ale unui egal, de-ale unui coleg al dumnealor.

(Pag. 48) Acum nu se mai scriau cărți, căci nu era om care să aibă timpul și voința de-a le ceti. Societatea era lăsată în mânele celor ce scrieau gazete.

Iată și caracterizarea demagogiei:

„Demagogia, zice Proudhon, este ipocrizia progresului. Școala demagogiei o găsim la Atena antică, la Roma ca la Paris, ca în toate centrurile activității omenești. Această școală are tradițiile, doctrina, sistema și învățământul său, care-i este propriu. Ea procede cu tact; dibăcia nu-i lipsește. Pe profesorii demagogiei, Lamartine îi găsește în „redactori de gazete, în pamfletari politici, oratori de cluburi, puteri cari nu se pot acredita la începutul revoluțiilor decât prin exagerațiile principiilor ce profesează“.

Oamenii demagogiei sunt aceeași pretutindenea și în toate epocele. Publiciști îndrăzneți pentru că sunt inconsecuenți, autori fără renume, profesori fără catedre, patrioți fără patrie, apostați de alte credințe, advocați fără cauze, ambițioși cu aspirații mai mari decât valoarea și capacitatea lor, junimea ușoară de ani și de cugetări, cu vederi scurte și pretenții nemărginite. Presa și întrunirile publice sunt care-i fac să trăiască.

Elementele din cari se compun legiunile demagogiei sunt varii și stranii: industriași artiști fără talent, meseriași fără meserie, postulanți fără posturi, militari fără corpuri și oameni cari și-au risipit averile și caută în revoluții mijloace nouă de risipă, populația flotantă, c-un cuvânt gunoiul societății. „Criminali dezonorați prin crimele lor, cum zice Lamartine, cari se ascund de lume, căutând în adunările anonime ocazii pentru crime nouă; femei fără pudoare, oameni cari populează casele de joc… speculanți de viciuri, traficanți de imoralitate“.

Iată Roma în timpul lui Pompei; iată România actuală.

Dar ce s-au ales din aceste elemente cu aspirații nemărginite și de-o nulitate atât de mare?

Iată ce răspunde Edgar Quinet:

Mă tem să ridic vălul ca să nu-i găsesc printre slugarnicii cei mai de jos ai Imperiului (lui Napoleon I). E destul a vedea pe Huguenin, neîmpăcatul președinte al Comunei insurecționale, solicitând și găsindu-se norocit că a putut dobândi un loc de alergător la o barieră… Groaznicul Santerre deveni omul cel mai blând decum fu îmbuibat de primul consul. Oameni ca Bourdon, de l'Oise, Albette, abia simțiră toiagul de fier și deveniră funcționarii cei mai plecați ai Imperiului. Acela care arestase pe regele său, Drouet, domina într-o subprefectură la Saint-Menehould. Dacă s-ar fi gândit cineva să invoace în fața acestor oameni fidelitatea suvenirilor, dacă le-ar fi adus aminte de vechiul jurământ, l-ar fi luat drept nebun.

Tot astfel am văzut și noi căpătuindu-se patrioții. Pentru a-i pune însă la locul de rând ce li se cuvine s-ar fi cerut și la noi un medic al societății ca … Napoleon I.

La noi patrioții de seama celor de sus se fac miniștri, deputați, directori de drum de fier, directori de Bancă Națională, arendași de moșii ale statului etc. etc.

Nu e de mirare dacă bugetul cheltuielilor statului a crescut în trei ani cu 34 %.

Iată dar prețioasa descriere a demagogiei franceze cuprinsă în volumul I al operei d-lui Teulescu, o descriere care se potrivește din punct în punct cu reversibilii noștri patrioți, minus, cum am zis, energia caracterului francez. Patrioții noștri sunt meschini, pe când la cei franceji găsim răul în proporții mai mari.

Revoluționarii franceji au avut curajul de-a-l judeca pe regele lor; dintre patrioții noștri nici unul n-a avut curajul măcar de-a susținea înaintea Curții de Casație procesul contra ministerului conservator.

❦