[12 martie 1881]

O broșură intitulată Observații asupra sentinței Curții din Lipsca, inspirată fără îndoială de Direcțiunea princiară, deci favorabilă conversiunii, ne dă, cu toate astea, detalii cari dovedesc spiritul acelei sentințe.

Maniera de a vorbi cu ușurință de hotărârile unei Curți atât de însemnate, puse desigur asupra tuturor influințelor zilei, așezată tocmai din cauza aceasta nu la Berlin, în centrul Imperiului, nici măcar în capitala Saxoniei, ci într-un oraș comercial, maniera adoptată de „Românul“ și de foile liberale nu dovedește decât superficialitatea cu care oameni cu patru clase primare și un curs de violoncel sunt în stare a pricepe o cestiune. În alte țări asemenea oameni speciali nu se însărcinează cu conducerea unor afaceri de sute de milioane. Asta e tot. Acolo e necesar să se prezinte garanții mai serioase de cunoștințe.

Sentința Curții recunoaște în mod espres

că a fost admisibil ca Societatea Acționarilor să cedeze guvernului român, pentru durata 'ntreagă a concesiunii, esploatarea întregei ei rețele de căi ferate și ca din parte 'și guvernul român să preschimbe acțiile primitive și prioritățile pe obligațiuni de-ale statului și să plătească acționarilor acelora cari n-ar voi schimbul 3,33% asupra valorii nominale a primitivelor și 8% asupra valorii nominale a priorităților ca dividendă fixă.

Dacă nu s-ar fi stipulat nimic mai mult, adunarea generală, aderând la această convențiune și la ceruta schimbare a statutelor, n-ar fi trecut peste competența ei.

Sentința însă găsește că o asemenea călcare și leziune atât a codului comercial cât și a drepturilor private ale reclamantului cuprinsă în instituirea unei Direcțiuni princiare, care nu mai are a lucra după voința Adunării Generale, ci după art. XXII al Convențiunii de răscumpărare, numai conform legii și convenției, iar încolo numai și numai conform instrucțiilor ce i s-ar da de Ministeriul Lucrărilor Publice din România. În urmarea acestora § 22 al statutelor revizuite decide că Direcția princiară ia asupră-și toate drepturile și datoriile cari, după Codul de comerț german, i se atribuie sau i se impun direcției Societății Acționarilor, fără alte restricțiuni decât cele prevăzute în art. X și XXII a Convenției de răscumpărare. Din aceste stipulațiuni sentința conchide însă: „că actele Direcției princiare sunt de-a dreptul independente de voința acționarilor, că salvgardarea intereselor societății e lăsată numai la discreția Direcției princiare și a guvernului român, de ale cărui instrucții atârnă acea direcție. Societatea Acționarilor e privată de orice mijloc de a pătrunde cu voința ei față c-o voință eventual contrarie a Direcției princiare; e privată însă mai cu seamă de facultatea de-a sili pe Direcția princiară la executarea hotărârilor adunărilor generale, cari, după art. 231 al Codului de comerț, sunt obligatorie pentru reprezentațiunea unei societăți. Ba, adunarea generală nu poate nici măcar să tragă la răspundere pe membrii reprezentațiunii, căci o pâră ridicată, conform art. 241, 226 și 194 din Codul de comerț, de cătră consiliul de supravegheare, ar întâmpina obiecțiunea că membrii reprezentațiunii societății (id est Direcția princiară) au lucrat după instrucțiile guvernului român, pe cari ei sunt obligați să le urmeze conform art. XXII al convenției și § 22 al statutelor revizuite.

În urma unei asemenea modificări a statutelor Societatea rămâne lipsită de organizația pe care, după natura ei, trebuie s-o aibă o Societate.

Acesta este considerentul decisiv pe baza căruia hotărârile adunării generale se declară nule și de nul efect.

Un alt motiv de anulare a hotărârilor adunării generale consistă în ipotecarea drumurilor de fier constituită în favorul nouălor titluri române.

Această ipotecă — zice sentența — cată a se privi ca străină scopului Societății Acționarilor, deci adunarea generală nu avea dreptul de-a o vota.

La obiecțiunea, ridicată și de ziarele noastre, că răscumpărarea e în interesul bineînțeles al acționarilor sentența răspunde în introducerea ei prin următorul principiu de drept:

O hotărâre luată contra legii rămâne atacabilă chiar fiind în interesul Societății. O hotărâre formal corectă nu foate fi atacată pe motivul că ar fi contrarie intereselor Societății.

În urma acestei sentențe, care desființează actul juridic al răscumpărării, rămâne a se ști ce se va întâmpla de-acum înainte, ce sumă de procese se vor naște din ea. Sentența însăși încheie cu următoarele caracteristice cuvinte:

În lipsă de propuneri în această privință Curtea nu intră în cercetarea cestiunii dacă și în ce chip s-ar putea reintegra starea de lucruri de mai 'nainte, nici cercetează supozițiunile sub cari cererea reclamantului pentru reintegrarea acelei stări de lucruri se poate traduce într-o cerere de despăgubire.

O asemenea cerere de despăgubire reclamantul n-a făcut-o din capul locului. El a așteptat, se 'nțelege, pronunțarea și redactarea autentică a sentenței, pentru ca, în virtutea termenilor ei definitivi și inatacabili, să-și modeleze cererile sale.

❦