[8 martie 1881]

În numărul nostru penultim am dat părerea unui ziar german asupra ideii de-a ridica România în rangul de regat. Acea părere semăna a rezuma în ea punctul de vedere austriac în cestiunea aceasta. Acum lăsăm să urmeze un articol ce-l aflăm în „Le Nord“, din care rezultă poate atitudinea binevoitoare pe care Rusia ar păzi-o față cu acest proiect, deși ni se dă consiliul de-a nu face pentru o deșartă schimbare de titlu nici un sacrificiu real.

Răspunsul dat în Camera deputaților din România de d. Brătianu unui deputat care l-a interpelat în privirea zgomotelor relative la ridicarea României la rangul de regat ne face a crede că „Independance Roumaine“ a fost bine informată când, acum vreo cincisprezece zile, anunța că guvernul are în gând această transformare a principatului. În adevăr, deși prezidentul Consiliului s-a mărginit a afirma numai „dreptul României ca stat liber de-a da suveranului ei titlul de rege și chiar de împărat de ar voi“, fără a se esplica asupra intențiilor guvernului în privirea aceasta, totuși faptul că n-a opus nici o dezmințire zgomotului de realizare încurândă a proiectului ce i se atribuie ne-ar autoriza a crede că acest zgomot nu e lipsit de fundament. Această apreciare a tăcerii ministrului o găsim justificată îndealmintrelea, cel puțin într-o măsură oarecare, prin detaliile ce le dă „Neue freie Presse“ din Viena asupra convorbirii ce un corespondent al ei din București a avut-o cu d. Brătianu acum câteva zile. În această conversație prezidentul Consiliului ar fi declarat că „dezvoltarea repede a principatului precum și puterea împrejurărilor“ vor aduce în curând după sine erigerea principatului în regat.

În privirea cestiunii care i s-a pus de cătră corespondent și i s-a reînnoit în Cameră de cătră interpelator, ministrul s-ar fi esplicat asupra demersurilor cari se zicea că s-ar fi făcut de cătră guvernul român pe lângă cabinetele străine în vederea unei asemenea eventualități. El ar fi răspuns că „sancțiunea prealabilă“ a puterilor nu e necesară de vreme ce un stat independent e liber de a determina după plac titlul pe care trebuie să-l poarte suveranul ei și ar fi adaos că nu crede cumcă vreun guvern străin s-ar putea formaliza dacă i s-ar conferi principelui Carol titlul de rege.

Credem că se cade a primi sub toate rezervele povestirea ziarului „Neue freie Presse“, căci asupra unui punct mai cu seamă ea nu poate fi cu totul exactă.

Corespondentul foii vieneze zice că d. Brătianu, răzimându-se pe opinia sa despre inutilitatea unor comunicări prealabile de făcut cabinetelor străine, ar fi adaos că titlul de rege al românilor n-ar putea să atingă mai mult pe vecinii principatului decum a atins titlul de rege al francejilor pe Belgia. E imposibil ca prezidentul Consiliului să fi comis acest anacronism; el știe desigur că Belgia n-a fost constituită decât după proclamarea lui Louis-Philippe de rege al Franței. Dacă această observație, ce înlătură orice ipoteză de susceptibilitate din partea țărilor vecine, a fost făcută sub o formă, ori alta, ea se raportă fără îndoială la zgomotul că Austro-Ungaria e ostilă erigerii României în regat pentru că s-ar fi temând ca această transformare să nu redeștepte ideea regatului dacoromân care agita odinioară pe un număr oarecare de reprezentanți ai partidului liberal, și anume, dacă nu ne înșală memoria, pe d. Brătianu însuși.

În adevăr, nu e mult de când un ziar german vorbea de o „România irredenta“, ale cărei aspirații, zicea acel ziar, nu e prudent de-a le încuraja, căci ele nu așteaptă poate decât ocazia de-a se manifesta: se observa totodată că 80% ale acelei Românii „neeliberate“ sunt înglobate în Austro-Ungaria. Se știe în adevăr că Ungaria numără două milioane de români între locuitorii ei și partea cea mai mare a populației Bucovinei e română. Pe de altă parte un ziar român ce apare în Sibiiu, în Transilvania, încerca în aceeași epocă să arate, printr-un articol consacrat cestiunii Dunării, că pretențiunile Austriei nu sunt decât o nouă demonstrație a scopurilor tradiționale ale acestei împărății asupra României; acel ziar reamintea că, sub Maria Teresia deja, ministrul Kaunitz căuta a lipi Moldova și Țara Românească la Imperiul Habsburgilor și că la încoronarea împăratului Francisc-Iosif I de rege al Ungariei figurau, cu drapelul tricolor al României, armele moldave și valahiene.

Dacă relevăm articolele acestea o facem pentru a esplica cum s-au acreditat în presa română opinia că Austro-Ungaria ar fi opusă creării unui regat român și cum s-a născut acolo aprehensiunea că adeziunea cabinetului din Viena, dacă se va obținea, va trebui să se cumpere cu concesiuni importante. Această aprehensiune se manifestă într-un articol recent al „României libere“ și nu e indiferent de-a nota că acest ziar e cel mai răspândit în România. Față cu ridicarea eventuală a principatului la rangul de regat „România liberă“ esprimă temerea că „proclamarea acelei măriri iluzorii“ nu trebuie să se cumpere prea scump și conchide astfel: „daca din întâmplare ni s-ar pune condiția de-a renunța la apărarea noastră în cestiunea Dunării am trebui să renunțăm cu totul în asemenea împrejurări la mândria de-a ne chema regat“. Constatarea acestei preocupări o aflăm și în informațiile române ale „Corespondenței politice“ din Viena, după cari România așteaptă, înainte de a procede la realizarea proiectului său, ca diferențele ce există în cestiunea Dunării să fie definitiv înlăturate.

Aparența numai a unei corelațiuni între erigerea principatului în regat și reglementul cestiunii Dunării ar da desigur loc la multe comentarii în România, căci dacă România, independentă fiind, e liberă cu totul, cum zice d. Brătianu, de-a conferi suveranului ei titlul ce-i convine de-a i-l da, cabinetele străine sunt și ele absolut libere de-a recunoaște sau nu noul regat, există deci o parte a cestiunii din punctul de vedere al căreia dispozițiile cabinetelor nu sunt indiferente; ceea ce zicea „Presa“, organul ministrului de esterne al României, când d. Brătianu petrecea la Berlin și zvonul public atribuia acestei petreceri transformarea de pe atunci încă a titlului prințului Carol. Ea zicea că afacerea aceasta e „de interes general, care nu poate fi regulată decât prin Europa întreagă“. Ea adăoga în adevăr că această regulare nu poate forma „obiectul unor disentimente serioase între puteri“; însă limbajul jurnalelor austro-ungare oficioase la deosebite împrejurări a părut din contra a indica că România va avea să întâmpine la Viena o rezistență serioasă, pe care n-ar învinge-o decât cu sacrificii reale. Dac' ar fi așa, nu vedem ce considerații ar putea să justifice asemenea sacrificii, căci, dacă România a trebuit să se resigneze a face sacrificii considerabile pentru a obținea recunoașterea de stat independent în anul trecut, ea a intrat, din ziua în care adeziunea din partea tuturor puterilor a fost un fapt complinit, în deplina posesiune a locului ce i se cuvenea „după atâtea secole de suferințe și de lupte“, cum zicea discursul tronului la deschiderea sesiunii legislative actuale. Titlul de rege al României n-ar adăoga, din punct de vedere internațional, nimic la independența statului, independență pe care viteaza armată română a cucerit-o pe câmpul de bătălie din Bulgaria la 1877, și nici înlăuntru n-ar adăoga nimic la autoritatea pe care principele Carol a primit-o prin alegerea liberă prin care românii l-au aclamat acum cincisprezece ani suveran ereditar. Nu voim să zicem că aspirațiile României de-a deveni regat pe cari le constată d. Brătianu nu sunt cu totul naturale și nu purced dintr-un sentiment foarte legitim; ne esprimăm numai pur și simplu părerea că, dacă satisfacerea mai mult sau mai puțin apropiată a lor ar trebui cumpărată cu sacrificii, ar fi rațional și politic de-a aștepta timpul aplanării dificultăților ce mai există astăzi.

❦