[13 februarie 1881]

Foile române din Ardeal s-au simțit asemenea impresionate de studiul din „Deutsche Revue“, mai cu seamă însă s-au găsit atinse de enunțarea că „românii din Austro-Ungaria prosperează“.

Și noi credem că cuvântul „prosperare“ nu se poate lua aci în înțeles absolut și că, precum starea nici unei părți a poporului roman (și vorbim aci de adevăratul popor, nu de plebe) nu e de natură a inspira cuiva invidie, tot astfel nici starea românilor de peste Carpați nu e astfel cum ar putea să fie în urma unei dezvoltări neîmpiedicate a unui popor cu atâtea calități.

Noi, din parte-ne, am cam evitat de a vorbi de românii de peste Carpați, din două cauze. Statul nostru nu e îndestul de puternic pentru ca oamenii politici să poată vorbi de starea românilor de peste Carpați făr' a da motive de bănuială, neîntemeiată, nu mai e nici vorbă, dar bănuială. De-aci rezultă însă un al doilea pericol al unei asemenea discuții: în loc de-a face bine consângenilor noștri le-am face rău am înăspri și mai mult tratamentul nedrept căruia sunt supuși.

Dar dacă pe de-o parte ne-am impus această rezervă pe care oricine lesne o va înțelege și dacă ne-am feri de-a imita pe „Românul“ și de-a exploata până și nenorocirile naționale în goana după popularitate; pe de altă parte, oricâtă dreptate am face plângerilor confraților de peste munți, i-am ruga a face, în interesul dreptei lor cauze, o deosebire esențială între izvoarele cărora se datoresc suferințele lor naționale.

Sunt a se atribui suferințele acestea politicei tradiționale a Casei de Austria sau se datoresc unui episod incidental, unei piedici intervenite în dezvoltarea acelei politici tradiționale?

Noi înclinăm a admite teza din urmă. Nu credem că dinastia — și dinastia e Austria — dorește a face deosebire între un popor și celalt și că n-ar voi deplina lor egalitate politică și națională, pe cât aceasta s-ar putea pune în acord cu unitatea monarhiei, cu cerințele ei de putere înlăuntru și în afară. Noi vedem din contra că dinastia a încurajat după vremuri legitimele aspirațiuni de progres ale naționalităților și, dacă luăm îndeosebi pe români și ne aducem aminte de starea înapoiată în care ei au încăput sub dinastia habsburgică, de progresele repezi făcute sub absolutism și de starea esențial alta în care se află astăzi, cată în adevăr să insistăm asupra deosebirii ce-am voit a o stabili mai sus, că nu principiul de stat al politicei tradiționale se opune pe atâta dezvoltării lor pe cât se opun alți factori, de-o natură cu totul deosebită. În adevăr nu dinastia e totul într-o împărăție de aproape patruzeci de milioane de locuitori; dinastia ori capul ei nu sunt, ca Dumnezeu, atotputernici. Împărăția e compusă din provincii în cari istoricește, de sute de ani, se află superpuse pături de popoare deosebite, ale căror relații din trecut n-au putut rămânea cu totul fără efect asupra stării actuale. Astfel găsim în Galiția două elemente, poloni și ruteni. Cei dendâi au fost istoricește stăpânitori, cei din urmă stăpâniți. Găsim în Ungaria un element istoricește superpus, maghiarii, popor energic, dar de-o aptitudine politică contestabilă; găsim în Boemia cehi și germani, c-un cuvânt pretutindenea sunt elemente deosebite, cari 'și dispută dominațiunea.

Casa de Austria nu i-a creat pe unguri; i-a găsit existând alături cu românii; ea n-a creat aspirațiile, natura, abuzurile rasei dominante, ba pe aceste din urmă a căutat a le îngrădi chiar, după putință.

Aci însă ne apropiem de adevărata cauză a relelor ce bântuie dincolo. Această cauză e corupția și lipsa de aptitudini politice și economice a elementelor dominante din Ungaria, mai cu seamă însă a demagogiei ungurești.

La popoare pe jumătate culte cum sunt ungurii, cum suntem și noi, interesele publice joacă rolul de pretexte pentru realizarea unor afaceri nu numai private, dar adeseori reprobate de legi. Precum la noi se exploatează fără omenie țara sub pretextul libertăților publice, tot astfel demagogia maghiară, orice nume și-ar fi dând, sub pretextul de-a înăbuși pretinsele agitațiuni ale naționalităților, au monopolizat puterea publică și stinge lumea prin arbitrariu și malonestitate.

Mai lunile trecute ziarele aduseseră o descriere a stării de lucruri din ținutul Carașului și acela al Severinului. Întreagă administrația, averile orfanilor și ale școlilor, fondurile caselor de economii se împrumutau la patrioți insolvabili, pentru a le cumpăra votul. Oameni cari sustrăgeau bani publici erau aleși în funcțiuni, iar guvernul central răspundea la toate denunțările ce i se făceau că se calomniază niște patrioți cinstiți din cauze politice; cam ceea ce ni s-a răspuns nouă când am relevat scabroasele afaceri. Mai mult. Prin inichități fățișe se provocau până și rebeliuni în sate, pentru a-și crea un pretext mai mult de despoiare. Din întâmplare s-a numit și un om cinstit prefect în acele ținuturi și atunci au încetat pretextarea marilor principii patriotice, pretextarea combaterii agitațiunilor naționale, și s-a descoperit că fondul lucrului era hoție goală.

Iată dar unde e izvorul răului, în incultura, în lipsa de aptitudini economice și politice a elementelor dominante, cărora le-a dat vânt o împrejurare independentă de voința dinastiei: mișcarea maghiară din timpul războiului austro-german.

Noi susținem că starea morală a Ungariei e aproape identică cu a noastră. Și acolo există ca și la noi un fel de populație flotantă, de origine în toate cazurile dubioasă, un fel de neomaghiari precum noi avem aici patrioți neoromâni, oameni cari și-au făcut o meserie din exploatarea principielor politice, au monopolizat pentru ei patriotismul și naționalismul, cu atât mai mult cu cât n-au nici patrie, nici naționalitate certă. Ceea ce la noi se cheamă Giani, Mihălescu, Pișca, C.A. Rosetti dincolo de munți se cheamă Pausz, Szende (Frummer) ș.a.m.d.

E evident pentru oricine că nu principiile de stat sunt, în asemenea împrejurări, de vină la starea rea a românilor. Acestea se pretextează numai pentru ca o șleahtă incapabilă de muncă și de cultură să aibă cu ce trăi de pe spatele altora. Acesta e sâmburul cestiunii și, dacă n-ar fi acesta, teoriele de stat ar fi departe de-a se manifesta cu asprimea, cu spiritul de injustiție cu care se manifestă. Și oare la noi nu e tot astfel?

Puțin ne ajută bunul moral al neatârnării naționale când pseudoromânii noștri opun piedici tot atât de esențiale dezvoltării poporului nostru ca și maghiarii dincolo. Încai dincolo a rămas din timpii trecuți câteva temeiuri de dezvoltare sănătoasă: clerul, școala populară, ba chiar urme de-o adevărată autonomie comunală. La noi biserica e ca și când n-ar fi; școala rurală crește și ea postulanți și patrioți de meserie, iar autonomia comunală e reprezentată prin cenușerii cari au deprins virtuțile patriotice pe la subprefecturi. Între aceste mii de oameni cari n-au nimic, n-au învățat nimic, nu muncesc nimic și cari cu toate acestea vor să trăiască bine și de-a gata s-au stabilit o adevărată conspirație pentru a zădărnici orice progres real al poporului.

O asemenea conspirație tăcută, dar puternică și solidară, există tot așa de bine dincoace ca și dincolo de Carpați. Din același lemn sunt ciopliți patrioții liberali din Buda și cei din București.

❦