[15 februarie 1881]

Ca pasărea Phoenix din anticitate care, prefăcută în cenușă prin flacări, reapărea mai radioasă pentru a duce o viață cu atât mai trainică cu cât era lămurită prin foc, cestiunea căilor noastre ferate reapare, precum au apărut odinioară sub forma cestiunii Stroussberg și în alte chipuri.

O telegramă laconică a agenției Havas nu ne spunea decât că bancherul Landau câștigase procesul său la Curtea Supremă de Comerț din Lipsca. Versiunea care-a circulat în București în ziua întâia după sosirea acelei telegrame, în care nu se indica nici natura procesului, nici conținutul hotărârii date, era că bancherul ar fi câștigat un proces de despăgubire în contra statului, în virtutea unei convenții sau a unui „proiect“ de convenție, cum zice „Românul“, care se stabilise la Berlin între acel bancher și un patriot de profesie și prin care Casa de bancă numită mai sus fusese însărcinată cu operația răscumpărării.

Ei bine, nu-i aceasta. Lucrul e cu mult mai grav.

În cazul întâi am fi avut a face c-o pagubă enormă, însă timporară, care era departe de-a avea gravitatea unei sentințe ce anulează cu totul tranzacțiunea juridică a răscumpărării.

Ceea ce ar trebui să cunoaștem sunt termenii sentinței Curții din cuvânt în cuvânt. În loc de aceasta, atât agenția Havas cât și agenția Wolff ne spun că sentența n-a influențat asupra cursului titlurilor de stat 6%, o cestiune secundară care nu ne interesează deloc, de vreme ce aceste titluri, nefiind decât echivalentul acțiilor cari sunt în posesiunea statului, au devenit un efect public, independent de cestiunea drumurilor de fier. Statul ar fi putut cumpăra acții cu bilete ipotecare, precum le-au cumpărat cu titluri de 6%, și vicisitudinile cestiunii căilor ferate n-ar fi atins cursul biletelor ipotecare, căci nu e vorba de ele.

Și în privirea aceasta însă se vor ivi complicațiuni. Un anunț publicat în foile germane provoacă pe detentorii de obligațiuni 6 % de-a denunța schimbul făcut, de-a-și cere acțiile îndărăt, tranzacțiunea fiind ilegală și nulă.

Dacă punem temei pe depeșa primită de „Gazeta generală“ din Augsburg și de alte foi, termenii sentinței anulează atât esența cât și urmările juridice ale răscumpărării căci ea zice:

1) Deciziunile adunării generale a Acționarilor Căilor Ferate Române luate la 3 martie 1880 sunt nule (rechtsungultig, literal: juridic nevalabile) și de nul efect (unverbindlich, literal neobligatorii). Aceste deciziuni nule și de nul efect sunt tocmai stipulațiunile deja executate ale convenției de răscumpărare.
2) Reprezentațiunea executivă (Vorstand) a Societății Acționarilor, organul ei legal care-a încheiat cu statul convenția de răscumpărare, e obligată de-a se abține de la executarea acelor deciziuni și de-a reveni asupra unei executări deja realizate. Va să zică, deși convenția e executată în toate părțile ei, reprezentațiunea executivă e obligată a reveni asupră-i și a anula ceea ce-a făcut.
3) Reprezentațiune executivă e obligată a șterge inscripțiunea tranzacției făcută în registrul Tribunalului de comerț.


Prin sentința aceasta se reconstituie așadar Societatea Acționarilor, care există mai departe până la împlinirea celor nouăzeci de ani, se reinstituie organele ei legale și dirigente, iar statul român e redus la rolul lui primitiv, rămânând juridic indiferentă împrejurarea că și el posedă acții ale drumului de fier, că și el e acționar al unei societăți germane, supus în toate jurisdicțiunii germane și convenției primitive.

Având textul autentic al sentinței pe care, cu o teamă lesne de înțeles, nu ni-l dau nici organele oficioase, nici cel oficial, vom putea vedea și mai clar urmările ei cele dezastroase. După cât cunoaștem din acel text, el înseamnă anularea de drept a răscumpărării, reînființarea Societății Acționarilor și a organelor ei, dezlegarea acestor organe de contractul încheiat cu statul român, obligațiunea ce li se impune de-a reveni asupra contractului și de-al desființa și — ca urmare indirectă — reducerea statului la simplu proprietar de acții, la acționar al societății germane, supusă jurisdicțiunii germane.

Nu ni se răspunză că de fapt statul posedă 95% din acțiile drumului de fier. El devine, prin această sentință, egalul d-lui Landau, simplu acționar.

Astfel stând lucrurile, vedem de ce natură precarie e existența „Direcțiunii princiare“ precum și a noului consiliu de supravegheare. Amândouă acestea încetează, de la data sentenței, de-a mai fi organele Societății Acționarilor. Direcțiunea veche sub care s-a stipulat răscumpărarea va trebui să-și reia funcțiunile. Fiecare din acționari are dreptul de-a contesta existența legală a „Direcției princiare“, de-a găsi că interesele reprezentate prin acția sa sunt rău căutate de către administrația noastră, fiecare acționar rămâne stăpânul nostru până la împlinirea celor nouăzeci de ani.

Convenția Stroussberg, cu toată seria de fenomene prin care trece, e o nenorocire națională, datorită d-lui Ioan Brătianu ca instrument, datorită ca intenție, după mărturisirea d-sale din Senat, unor influențe străine cari voiau să se înrădăcineze în țară. E o iluzie copilărească de-a mai crede că, încăpuți odată în mreaja de păianjen ce ni s-a întins sub forma unei rețele de drum de fier, vom mai fi în stare de-a scăpa din ea. Profesia de patriot prea e lucrativă în România pentru ca răscumpărarea să fi putut deveni o desfacere totală, pentru ca să nu rămâie sămânța de procese și de încurcături cari să ne readucă pururea în starea tristă în care ne-a pus din capul locului d. Brătianu cu prietenul său Stroussberg și cu ceilalți prieteni ai săi de ilustră și onestă memorie.

Share on Twitter Share on Facebook