Asasinarea lui Paul I

[30-31 martie 1881]

Nimeni n-a acuzat pe Paul I că ar fi otrăvit sau ar fi pus pe cineva să otrăvească pe mama sa; dacă însă Catarina ar fi presimțit moartea sa desigur ar fi răsturnat pe fiul său de pe tron. Asupra acestui punct toată lumea este d-acord și Paul, din prima zi a domniei sale, începu să lucreze ca și cum ar fi fost convins despre aceasta. El dizgrație pe amicii mamei sale și chemă la putere pe ai săi. El așteptase coroana treizeci și patru de ani, temându-se necontenit că mama sa o va da nepotului ei (chiar fiul lui), marele duce Alecsandru. Paul era un prinț de un spirit destul de stricat, care-i făcuse bizară situațiunea lui cea falsă la Curtea mamei sale. Se citează despre el o mulțime de lucruri ce nu sunt departe de nebunie. Într-o zi ordonă ca vorba lawko, baracă, să se pună pretutindeni în locul cuvântului francez magazin, care începuse a se introduce în comerț; el zicea că comersanții aveau butice și numai el singur, ca suveran, avea magazii. El a pus pe soldați să poarte părul împletit în coadă și pudrat și a trimis fiecărui regiment un model de coadă, de perciuni și mici bețigașe spre a-și face părul cârlionți. Acestea au făcut pe Suvarow să zică: „Pudra frizerilor nu este iarbă de pușcă, perciunii nu sunt tunuri și cozile nu sunt baionete“. Suvarow fu dizgrațiat pentru acest cuvânt; el era cel mai bun ofițer din statul major rusesc. Acesta a fost de abia începutul; în curând Paul I visă că fiul său îl trădează și acest vis deveni pentru toată Curtea sa o realitate când se auzi că marele duce Alexandru va fi arestat, împărăteasa, mama sa, va fi internată și marele duce Nicolae va fi proclamat de prinț moștenitor. Atunci conspirațiunea generalilor și a ofițerilor gardei ce fierbea ascunsă de la venirea pe tron a lui Paul I prinse consistență. În fundul grădinei de vară, pe malul drept al canalului Fontanca, unde mai înainte fusese vechiul palat de vară locuit de împărăteasa Elisabeta, el pusese să se zidească un gigantic edificiu, numit palatul Mihail. Fațada sa era de coloarea trandafirie a mănușilor prințesei Gagarin, amanta țarului. Paul I venise să locuiască această casă, cu toată familia sa, la finele anului 1880. Iată cum un diplomat, acreditat atunci la Curtea Rusiei, descrie moartea acestui împărat al Rusiei, după un memoriu asupra revoluțiunii rusești de la 12/24 mai 1801:

„Conjurații, în seara zilei de la 11/23 martie, erau la masă la unul din șefii lor și cu această ocazie n-au cruțat vinurile tari, spre a îmbărbăta pe unii dintre ei. Apoi toți s-au adunat la generalul Talysin unde Pahlen a sosit cel din urmă, adresând asociaților săi câteva cuvinte pline de vigoare și de convingere; după aceasta s-au separat spre a lucra după cum se înțeleseseră. Generalul Talysin se duse la cazarma gardei Preobrajenskoi și, sub pretext că au izbucnit tulburări în oraș, puse să ia armele un batalion, comandat de Talbanof. Acest batalion plecă fără zgomot la nord de Câmpul lui Marte, trecu podul din fața hotelului Rivas, apoi traversă grădina de vară spre a împresura palatul Mihail. Însă acolo se putu recunoaște cum soarta imperielor depinde câteodată de la împrejurările cele mai neînsemnate. Teii bătrâni din grădina de vară serveau noaptea de azil la mii de cioare. Când trupa înaintă la această oră neobicinuită aceste paseri de rău augur umplură aerul de țipetele lor și zgomotul astfel produs fu așa de mare că ofițerii cari comandau detașamentul se temură să nu deștepte pe împăratul. Complotul n-ar fi reușit într-adevăr dacă steaua lui Paul i-ar fi permis să se pună la siguranță; și cioarele din grădina de vară ar fi câștigat atunci în istorie aceeași celebritate ca și gâștele Capitoliului. În timpul acesta Pahlen luase dispozițiuni spre a se apropia de palat din partea „Perspectivei“. El trimise acolo câteva detașamente de călărime cari se uniră cu batalionul gardei Preobrajenskoi. Dânsul însă nu veni la palat decât după ce se determinase totul. Ceilalți conjurați îl acuzară apoi că a întârziat dinadins spre a profita de momentul când ar reuși afacerea, iar, dacă n-ar izbuti, să poată juca în fața lui Paul rolul mântuitorului. Palatul era păzit în acea zi de un batalion din garda Semenowskoi, ce ocupa părțile exterioare și marea gardă, pe când garda interioară și persoana împăratului era confiată unui detașament din garda Preobrajenskoi, comandată de locotenentul Marin. Când batalionul lui Talbanof ajunse în vederea palatului acest ofițer se adresă la trupă, întrebând-o dacă vrea să-l însoțească într-o întreprindere periculoasă, pe care o face spre mântuirea Imperiului și națiunii. Ea răspunse afirmativ fără nici o întârziere. Atunci trecură șanțurile pe gheață, dezarmară sentinelele exterioare ale batalionului Semenowskoi fără ca ele să fi făcut vreo rezistență și trupa destinată să intre în apartamentul împăratului ajunse acolo printr-o mică scară învârtită, având intrarea spre o grădină. Acest detașament se compunea din trei frați Zulof, din generalul Benningsen, generalul Csicserin și dintr-o mulțime de oameni necunoscuți, ca Manzurof, Tatarinof, Ieșvel, cari în timpul acestei nopți teribile se distinseră prin îndrăzneala lor. Prințul Platov Zubof și generalul Benningsen se duseră la iatacul împăratului fără a întâlni nici un obstacol; cu toate acestea la intrarea în iatac, chiar pe pragul ușei, dormea husarul camerii imperiale. Acest credincios servitor încercă să opună oarecare rezistență. Trebui să cedeze forței și, după ce primise câteva lovituri, fugi să cheme ajutor. Un ofițer de ordonanță a împăratului călăuzea pe conjurați și intră cu ei în dormitor. Prințul Zubof și generalul Benningsen erau în mare uniformă, cu pălăria în cap și cu spada în mână. Ei se apropiară de patul împăratului și-i ziseră: „Sire, sunteți arestat!“ Împăratul se sculă și, zăpăcit, îi întrebă ce voiesc de la dânsul. Ei repetară aceleași cuvinte, declarându-i că trebuie să abdice de la coroană și apoi să fie liniștit. Prințul Zubov și ofițerul de ordonanță se îndreptară atunci spre poartă ca să cheme pe ceilalți conjurați, și astfel Benningsen, pentru câteva minute, se afla singur lângă împăratul, care tăcea, aci roșind, aci îngălbenind de furie: „Sire, îi zise el, o să vă ucidă: cată să vă resignați a subscrie un act de abdicare …“ În acest moment diferiți ofițeri pătrunseră în cameră. Paul profită de acest moment spre a sări jos din pat. Unul din ofițeri îl apucă de gât; dar împăratul, smulgându-se din mâna lui, fugi să se pună după o tablă pusă în fața sobei și căzu. Benningsen îi strigă încă o dată: „Sire nu vă încercați a rezista că vă pierdeți viața!…“ Dar împăratul, sculându-se, se îndreptă spre o masă unde erau totdauna la dispozițiunea sa mai multe pistoale încărcate. În momentul când mulțimea conjuraților se arunca asupra lui se auzi zgomot la ușă. Era un ofițer care, urmat de un detașament, venea să primească ordine de la Benningsen, care-i zise să păzească și să apere intrarea. În timpul acesta conjurații, îndrăznind a pune mânile lor sacrilege pe persoana suveranului lor, trântiseră pe Paul la pământ. Ieșvel, tătar de origine, a fost cel dântâi care a ridicat brațul regicid asupra împăratului. Paul, în urma unei rezistențe destul de viguroase, fu în fine învins, târât și apoi sugrumat cu eșarpa unui ofițer din regimentul Semenofskoi, numit Scariatin, care comanda garda de la scara palatului Sf. Mihail.

❦