[22 ianuarie 1881]

Are haz „Românul“.

Pe cât timp d. C.A. Rosetti se mărginea a-și arunca în lume logosurile apocaliptice sau d. Costinescu apărarea celei mai populare cestiuni, a răscumpărării, lucrul era mai puțin glumeț; ba fondul discuțiunii: îmbogățirea patrioților prin pensii reversibile și prin speculă la bursa asupra hârtiilor ce făceau 18 și aveau a se cumpăra cu 60 la sută, fondul zicem, era chiar foarte trist și dezgustător.

Acum însă „Românul“ face istorie, și istorie națională.

E tocmai ca și când Offenbach ar scrie mitologie greacă, și d-ra Louise Michel Viețile Sfinților.

Iată dar ce ne zice „Românul“:

Ușor este a zice: d-nii Brătianu și Rosetti aștearnă în socoteala trecutului tot ce le dorește inima. Dar pentru a putea zice aceasta ar trebui ca protivnicii noștri să nu se declare drept coborâtori și apărători ai acelora cari, făcând toate relele, au înnegrit pe toți cei cari se încercau de a face binele în contra lor.

Partita națională există de când există țara și de atunci ea se luptă împrotiva boierilor reacționari și antinaționali, partitei care s-a fost pus, cum ziserăm adesea, punctul de razem al pârghiei sale afară de națiune; partidă care n-a avut alte arme decât intriga înăuntru și în afară, răzvrătirile, denunțările la străini și omorul.

Cunoscută e de toți anarhia ce domnea în țară după moartea lui Mircea I și lupta îngrozitoare ce se deschise între boieri, împărțiți în două tabere, aceia care cereau stabilirea feudalismului și aceia cari susțineau emanciparea țăranului.

Acești din urmă (cari susțineau emanciparea țăranului) izbutiră, și puseră pe tron pe Vlad Dracul, care lăsă, domnia fiului său Vlad al V … Boieri îl numesc Vlad Țepeș, Vlad cel Cumplit, și-l înfățișează lumii ca un monstru.

Pentru ce dar? Fiindcă acest Domn, a cărui memorie trebuie reabilitată în fața națiunii, a pus în țeapă pe boieri, cei mișei și trădători, a făcut noi boieri, dând dregătorie ostașilor pentru fapte vitejești, ceea ce supăra foarte mult pe boierii cei antinaționali, și pentru că-i fu milă de soarta norodului.

Până astăzi Vlad Țepeș rămâne pentru toate spiritele supraficiale, după mărturisile boierilor, un călău, un monstru, un dușman al neamului său.

Nemulțumiți de Vlad Țepeș, boierii reacționari trec în partea turcilor … partida acestor boieri pune pe tron pe un favorit al turcilor. Ce nume-i dă istoria? Radu cel Frumos.

Pentru ce?

Pentru că-i fu milă de acești boieri și se arătă cumplit pentru popor, întărind privilegiile și sporind birurile, reînființând și cele desființate.

Pentru că se uni cu turcii în contra lui Ștefan cel Mare.

Pentru că dete țara în mâinile turcilor și primi să plătească un tribut anual de 20.000 galbeni.

Pentru c-a dăruit Giurgiu sultanului …

Vlad Țepeș se urcă iarăși pe tronul Munteniei … Ce fac acei boieri? Fug la turci, le vând țara, pun de ucid pe Vlad …

Ce nume poartă în istoria noastră acela pe care boierii 'l pun cu ajutorul turcilor pe tronul Munteniei, acel fiu denaturat care primește o coroană scăldată în sângele tatălui său etc. etc.

Istoria 'l numește Radu cel Mare.

Mare în adevăr căci de la dânsul începe decadența Țărei Românești.

Boierii sunt mulțumiți: Radu le-a mărit privilegiile.

Unde foc a citit venerabilul redactor al „Românului“ toate poveștile acestea? Sau și le închipuiește singur, își bagă degetul în gură și le inventează?

Dar să admitem pentru un moment că aceste lucruri ar fi scrise undeva, să admitem așadar:

Că o partidă națională exista din timpul lui Mircea cel Mare;

Că ea susținea emanciparea țăranului;

Ca șef de partid era Vlad Dracul și Vlad Țepeș.

Iar pe de altă parte exista un partid reacționar, care se răzima pe străini și voia întărirea privilegiilor.

Să întrebăm așadar istoria cine era acel Vlad Dracul, șeful partidului național liberal de pe atunci?

Mircea I a domnit de la 1387-1419, adecă treizeci și doi de ani. În timpul său Casa Lancaster a ajuns pe tronul Angliei, au trăit Ioan Huss și Ieronim din Praga, au primit burggravul Friederich de Nürnberg marchionatul Brandenburg, s-a-ntemeiat actuala Casă imperială a Germaniei; s-au lățit puterea turcilor în Europa: o vreme peste tot foarte turburată și politicește și bisericește, căci tot atunci au fost Conciliul de la Constanța; în zilele lui erau războaiele între Franța și Anglia, trei împărați își disputau sceptrul Germaniei și trei papi scaunul Sfântului Petru, atunci trăia Tamerlan și Baiazid-fulgerul, c-un cuvânt și Asia și Europa erau în foc.

Mircea avea un fiu din flori, un bastard, anume Vlad, naționalul liberal al „Românului“.

Tată-său fiind pe tron încă, și anume fiind aliat al Europei întregi și ocupat cu pregătirile bătăliei de la Nicopole, Vlad, fiul național liberal, nu găsește atunci un lucru mai bun de făcut decât să închine țara Poloniei printr-un hrisov datat din Argeș 22 mai 1396.

Tată-său, întors acasă, pune mâna pe el și-l trimite la Buda, la regele Ungariei.

Tânărul național liberal fuge de acolo și intră în garda împăratului bizantin, unde face intrigi contra bătrânului său părinte. Mai târziu îl aflăm la Curtea împăratului turcesc din Adrianopole, unde se ocupa cu aceeași treabă.

Va să zică boierii din partidul național cari voiau emanciparea țăranului au izbutit a-l pune pe acest Vlad Dracul, ca șef de partid, pe tron? Iar boierii reacționari cari voiau privilegii țineau la linia legitimă a Basarabilor?

Dar ceea ce-i mai ciudat în toate acestea e aiurarea desăvârșită în privința motivelor cari se substituie oamenilor de pe atunci pentru faptele lor.

Naționali și reacționari? Democrați și boieri?

Cearta care se naște în urma lui Mircea e o ceartă dinastică. Mircea avusese un frate care a domnit înaintea lui, Dan I, un fiu legitim Mihail, și un fiu nelegitim, Vlad Dracul. După moarte-i veni imediat fiul său Mihail. După acesta, care trebuie să fi fost și el bătrân, veni Dan II, fiul fratelui lui Mircea, Dan I. După Dan II veni în sfârșit fiul nelegitim, Vlad Dracul.

Deci între urmașii lui Dan I și urmașii lui Vlad Dracul se 'ncinse acea luptă dinastică care împărți țara în Dănulești și Drăculești, căutând unii razim la turci, alții la unguri, toți în afară.

Dar Radul cel Frumos a declarat război lui Ștefan cel Mare?

Dar Vlad Țepeș nu l-a declarat? N-a avut Ștefan cel Mare a se bate tot atât cu Țepeluș ca și cu Radu cel Frumos? Și cu cine a intrat Țepeș în Moldova? Cu turci și cu tătari, cu neamuri străine.

Dar cine erau acei boieri reacționari despre cari vorbește „Românul“? Unde sunt documentele din cari să se vază tendențele lor reacționare, unde sunt privilegiile lor întărite de Radu cel Frumos sau de Radu cel Mare?

Toate acestea sunt mofturi, sunt scornituri gratuite în socoteala unei istorii abia cunoscute, în care luptele dinastice jucau, din nefericire, cel mai mare rol în viața tuturor popoarelor. Căci nu numai la noi era așa, ci 'n toată Europa. Minunea consistă tocmai într-asta că, într-un timp în care Europa toată se bătea în capete, noi am avut norocirea de-a avea dup-olaltă, o dată în Muntenia pe-un Mircea, apoi în Moldova pe Ștefan cel Mare. Acest din urmă era fiul de suflet al lui Mircea; el copilărise la Curtea de Argeș și la Târgoviște, el avea aceeași tendință de a uni creștinătatea în contra Semilunei; c-un cuvânt avea o idee superioară individualității sale. Ceilalți toți sunt contagiați de spiritul ambițios al veacului lor.

Dar cât de falșă e toată înfățișarea „Românului“, cu boierii lui reacționari și liberali din vremea aceea, se vede de-acolo că tocmai documentele lui Vlad Dracul și Vlad Țepeș conțin numirea a mulțime de boieri, cu rangurile lor, pe când în documentele anterioare, ale lui Mircea, vedem vro 5-6 nume de botez, neavând însemnată alăturea nici o demnitate de Curte, ba 'n unele hrisoave nu figurează chiar nici un nume de boier. Se pare dar că demnitățile de Curte au luat naștere, după model bizantin, în urma morții lui Mircea. Tocmai sub Vlad Dracul găsim logofeți, spătari, stolnici, paharnici, comiși etc. Se 'nțelege, Vodă trăise la Curtea polonă, la cea ungurească, la cea bizantină, la cea turcească, la toate pe rând, pe când bătrânul Mircea nu fusese nicăiri din țară afară decât o dată la Brașov, la încheiarea unui tractat de alianță cu regele Ungariei.

Dar a numi pe Vlad Țepeș emancipatorul poporului, național liberal etc. e curată copilărie. Noi, nu-i vorbă, le-am dori naționalilor liberali, d-lor Giani, Cariagdi, Carada, Pișca, C.A. Rosetti, toți români de cea mai veche origine, un Vlad Țepeș, căci i-ar lecui pentru totdeuna și de prieteșug cu Rochefort și de multe alte suferințe. Ar vedea dumnealor ce liberal era Vlad V.

Dar ce glume sunt acestea din partea „Românului“?

De la Radu cel Mare datează de ex. decadența țării? Serios e asta? Radu era om pacinic, după mărturisirea tuturor: a împăcat pe turci cu ungurii, s-a împăcat cu Moldova, a înființat două episcopii, a chemat pe Sf. Nifon în țară, e predecesorul lui Neagoe Basarab, iubitorul de arte și, în fine, predecesorul înțeleptului Matei Basarab. Dar poate că zilele lui Matei Basarab, considerate de toți ca zile de înflorire, să fie în ochii „Românului“ o epocă de decadență? Mai știi?

Și iată cum scrie „Românul“ istoria în secolul nostru, al pozitivismului, în care fiece teorie trebuie să fie întemeiată pe date exacte și incontestabile!

Pentru ce?

Pentru a dovedi că strămoșii d-lor Giani, Cariagdi, Carada erau amicii politici ai lui Vlad Țepeș. Nu se potrivește. Veți găsi între boierii lui Vlad Țepeș pe-un Dragomir al lui Manea Udriște, veți găsi pe-un Vintilă Florescul, dar de Caradale nici urmă.

❦