[23 ianuarie 1881]

Între variile acuzări ce ni se aruncă în urma reproducerii articolului d-lui Maiorescu din „Deutsche Revue“ vedem atât în „Românul“ cât și în „Presa“ formulându-se una care pân' acum nu ieșise la lumină.

„Românul“ face pe o parte a dreptei responsabilă de actele politice ale prințului Grigorie Sturza.

„Presa“ zice că d. Maiorescu lasă a se înțelege că bătrâna dreaptă este cu Rusia.

Pe ce-și întemeiază însă „Românul“ acuzarea aceasta?

1. Pe împrejurarea că nu am combătut „Democrația națională“;

2. Pe depeșele adresate odinioară de d. Lascar Catargiu către prefectul de Iași, prin care i se recomandă acestuia ca-n privirea alegerilor de atunci să se înțeleagă cu prințul Grigorie Sturza.

În privirea punctului întâi discuția ar fi zadarnică. Nici unui om nu i se poate face o vină din ceea ce nu a făcut, ci din ceea ce a făcut. „Românul“ susține un neadevăr când zice că n-am combătut deloc „Democrația națională“, de vreme ce, dând seamă despre programul ei politic, am declinat orice solidaritate cu politica exterioară ce ea propunea, arătând totodată și cauzele pentru cari declinăm acea solidaritate. Dar, chiar dacă n-am fi făcut-o, din ceea ce nu am făcut nu se poate deduce nimic, precum nu ni se poate imputa ceea ce nu am zis, ceea ce nu am gândit, ceea ce nu am propus.

În privirea depeșelor cari datează din 1875, iar nu înțelegem ce responsabilitate ne poate incumba. E vro descoperire pe care o face „Românul“ ca din senin?

Ca și când n-ar ști toată Moldova că pe atunci prezidentul comitetului electoral din Iași era prințul Grigorie M. Sturza, ca reprezentant al dreptei. „Românul“ se face a uita că, din timpul „Democrației naționale“ încoace, prințul care, în urma variilor evenimente din urmă, contractase vederi proprii ale sale în privirea politicei esterne și a celei interne, a încetat ipso facto de-a mai face parte din comitetul electoral de la Iași, precum și din partidul conservator, ceea ce a și declarat el însuși din capul locului. Noi nu discutăm decât în margini foarte restrânse politica esterioară, ceea ce nu ne împiedică însă de-a ținea seamă de opiniile ce se emit în privirea aceasta. De aceea nu discutăm nici programul politicei esterioare a prințului. Dar pe de altă parte nu ni se poate imputa nouă dacă prințul a găsit de cuviință a accentua o politică pe care, până în anul din urmă, n-o reprezentase nicicând.

Atitudinea urbană pe care am păzit-o față cu această schimbare a fiului lui Mihai Vodă Sturza se esplică, simplu, prin împrejurarea că n-aveam nici o cauză d' a bănui motivele schimbării. Prințul director de bancă ori de drum de fier nu vrea să se facă, pensie reverisbilă n-a cerut, răscumpărare de drum de fier n-a propus, naturalizare pe categorii cu anume birou de împământenire n-a voit, c-un cuvânt tendența de-a face avere în socoteala patriei n-am putut-o descoperi pân' acum la d-sa. Dar motivele schimbării sale sunt plauzibile, sau nu, îl privesc. Pe noi nu ne privește din punctul de vedere al moralei publice decât curăția acelor motive. Pân' acum însă, deie-ne voie, onor. confrați de la „Românul“, a o constata, n-am putut descoperi ca acele motive cari-l determinau pe șeful partidului democratic să fie atât de comune, atât de imediat vânătoare de para precum sunt acelea cari determină acțiunea nobililor Mihălești, Caradale și Costinești. Dar or fi ambiții trezite la mijloc, ambiții periculoase poate? Vom combate acele ambiții când se vor ivi, le vom combate franc, de-a dreptul, fără perfidie și fără insinuații.

În voi însă nu combatem din nefericire ambiții, ci apetituri. Distinguendum est. În genere, între ambițioși și vânătorii de directorate, cei dântâi sunt mult mai puțin stricăcioși societății. De ambiții sunt mișcate multe naturi superioare, de vânătoare a banului nici una. E prea adevărat însă că pe ambițioși nu-i poți întroluca așa de lesne, nici-i poți organiza atât de splendid precum Caradalele se organizează, la comandă, în societate de esploatație. Ambițiosul nu vrea să ia din totalitatea sudorii comune, din averea publică, o parte mare fără nici o compensație, fără nici un contraserviciu, ca postulanții și cumularzii; ambițiosul, din contra, e în credința fermă că serviciile pe cari le-ar da el națiunii ar fi echivalente, ar întrece chiar cheltuiala comună. Eroare poate, dar o eroare cel puțin demnă de-un om. Voi nu aveți onoarea de-a vă înșela, voi știți foarte bine că serviciile ce le aduceți societății nu fac doi bani, de vreme ce se soldează cu pagubă, și cu toate acestea nu vi-i rușine să vă creați pentru aceste pretinse servicii retribuțiuni nemaipomenit de mari. Tot ce luați voi în plus peste ceea ce fac în adevăr prețioasele voastre servicii se repărțește asupra locuitorilor țării, cu atâta se diminuează greutatea pânii săracului și de-aceea, în urma odioasei dominațiuni a așa-numitelor voastre principii, mizeria se urcă în orașe și la țară, din cauză că pentru munca națională, ce vă întreține nu restituiți nici un echivalent.

Se 'nțelege dar că, în judecarea diferitelor mișcări politice din țară, cată să întrebuițăm două măsuri deosebite: vom deosebi cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice. Noi credem că, oricât de periculoase ar fi mișcările în adevăr politice, ele pot fi combătute cu succes, pe când ceea ce e mai greu de combătut sunt apetiturile radicale cari pretextează politica, apetituri cari contractează orice principiu și orice atitudine, numai să fie satisfăcute.

Față cu cele dendâi, de le combatem cu oricâtă asprime, tonul nostru va rămânea urban; dar nu 'nțelegem ce fel de considerații am avea a ne impune față cu oamenii cari, sub pretextul că sunt liberali, cred a putea fi, cu patru clase primare, directori de bancă, răscumpărători de rentă și de drum de fier etc.

Iată dar de ce n-am combătut „Democrația națională“, sau cel puțin de ce n-am combătut-o în modul în care combatem pe „Românul.

❦