[25 ianuarie 1881]

Erodot al „Românului“ continuă cu autopsia istoriei naționale și se 'nțelege că orice Domn bun întâlnește în cale e reacționar, e turcofil, iar oricare taie capetele boierilor e național și liberal.

Presimțisem că și Mihai Viteazul și Matei Basarab vor fi trecuți în registrul negru, iar Mihnea cel Rău și Mircea Ciobanul, descendenții armașului Dracea, vor fi schimbați în martiri ai libertății poporului.

De la moartea lui Neagoe Basarab până la Mihail Bravul — zice „Românul“ — sunt aproape optzeci de ani și vedem că douăzeci de Domni s-au pus pe tron și pe rând s-au scos. Însă, în mijlocul acestei anarhii, lanțul privilegiilor se rupe, poporul începe să răsufle.

Atunci vine Mihai, căruia posteritatea i-a dat numele de Viteaz. Însă Mihai vine prin boierii cei răi, are nevoie de ei, se supune dar lor.

Mihai iscălește acel așezământ care robește definitiv pe țărani.

Știe modernul Erodot în ce stare a găsit Mihai Vodă țara după ce se rupsese lanțul privilegiilor și poporul începuse să răsufle?

Despopulată.

Plângerea lui permanentă în corespondența cu Poarta ori cu Curtea din Praga e că are țară, dar nu are popor. Glebae adscriptio, legarea de pământ a locuitorului, e o măsură legislativă care s-a luat în toate țările pe rând, după cum o dictau împrejurările. Un popor bântuit din toate părțile de neamuri străine e în continuă migrațiune cu tot ce are, pe pământul patriei și dincolo de marginile acestui pământ.

Mihai Vodă a luat dar o măsură pentru a fixa populația șesurilor, ba a așezat chiar colonii. Un domn avizat a se lupta cu toată lumea, deci a avea o oaste, trebuia să fixeze în loc poporul pe care-și întemeia și bugetul și armata. Aceasta este explicarea adscripțiunii la noi, tot acest înțeles îl are edictul lui Ivan cel Cumplit. Rusia ar fi rămas un ocean de triburi în vecinică migrațiune fără edictul care le-a fixat pe toate de pământul cui s-o găsi. Tot așa ar fi rămas șăsul Țării Românești.

Un studiu asupra originilor proprietății imobiliare în Țările române ar arăta clar ce raporturi trebuiau neapărat să se nască între proprietarul mare și sătean în vremea aceea.

Cea întâi proprietate e a statului.

Acum o sută de ani, la 1782, guvernul austriac a făcut Divanului Moldovei douăzeci și șase de întrebări juridice.

Răspunsurile Divanului sunt clare:

Tot locul țării dintru început loc domnesc au fost … Toate moșiile ce se stăpânesc din vremile vechi și mai pe urmă de luminații Domni sunt date danii, cu hrisoave domnești, după slujba și cinstea fiecăruia, pe cât au voit Domnul.

Din ideea aceasta decurge apoi proprietatea răzeșească sau a moșnenilor.

Un document al lui Vlad Țepeș ne arată cum se întemeia această proprietate:

deci dat-am lor și Domnia mea ca să le fie moșie de nimenea atinsă dupre zisa Domniei mele; lor și copiilor lor și nepoților lor și strănepoților; și oricui din ei se va întâmpla moarte, moșia să nu se vânză, ci să treacă la cei rămași.

Proprietatea inalienabilă și în devălmășie e răzășia veche. „Moșiile răzășești s-au împărțit și se împart și acum pe câți răzeși sunt și se cuvine fiecăruia partea sa“, zice un răspuns al Divanului.

Proprietatea mare se datorește unei alte ordine de lucruri. Pământurile domnești pustii se dăruiau cu dreptul de-a le coloniza. Acest drept nu era atât de simplu precum s-ar crede. Oricine scăpa pe-o asemenea slobozie (libertate) — sunt 43 de sate în România cari poartă acest nume — era iertat de orice crimă, chiar de cele capitale, exceptând înalta trădare. Se 'nțelege că cine s-așeza într-un asemenea loc n-o putea face decât cu condițiile ce i le punea proprietarul. Pe asemenea locuri pustii dăruite se colonizau (cu de-a sila) prizonierii de război și Domnii vechi dăruiesc adesea câte-o sumă de familii de tătari cari, după numele de botez citate, se vede că erau deja creștinate.

E o eroare capitală de-a confunda toate populațiile țării de pe atunci sub numele de „popor“, în opoziție cu boierii. Erau populații etnograficește superpuse și suntem convinși îndeosebi că elementul românesc au fost, dacă nu dominant, desigur pe deplin liber. Că se vor fi născut stări cronice de nedreptate nu tăgăduim, dar aceasta s-au întâmplat mai ales sub domniile străine.

Celula constitutivă a vechilor state române este republica țărănească, precum s-au păstrat mult timp la Câmpu-lung (în Bucovina) și la Vrancea, o republică eminamente aristocratică.

A veni în lumea aceasta, unde gloria unuia era gloria comunei întregi, proprietatea era a neamului cu istoria și cu tradițiile lui, nu a individului, și a pune măsura egalității moderne, măsura prezentului, în care temeiul inegalității nu este nici inteligența, nici vitejia, nici caracterul, ci banul, banul cosmopolit pe oricare cale ar fi el câștigat, a măsura trecutul cu banul e un sacrilegiu față cu istoria națională.

E evident că Mihai Vodă nu putea vorbi în edictul său despre răzăși, despre elemente statornice. El a fixat pe proprietăți elementele bântuite, flotante, ale unei țări căzute în dezordine deplină prin invaziunea tătarilor și turcilor, el a adus orânduială unde era chaos. Alt înțeles nu poate avea glebae adscriptio, legarea de pământ. Sub fanarioți acest raport a degenerat în robie. Cu atât mai rău, dar istoria noastră nu cunoaște român rob și nu putem admite ca epoca fanarioților să facă parte din istoria statului și dreptului public în România. Domnii aceștia nu erau aleși de boieri, armată și popor, nația nu era legată prin jurământ către Domnii fanarioți, ei erau numiți ca guvernatori de către turci, autoritatea lor e uzurpată, e pân-în sâmburele ei ilegitimă, și oricine a ridicat brațul în contra lor a făcut o faptă bună și lăudabilă.

Despre Matei Basarab „Românul“ zice următoarele:

Nu putem să pierdem din vedere că reîntoarcerea la vechile datini nu înseamnă altceva decât întoarcerea la așezământul lui Mihai, fapt care se dovedește prin citirea legilor lui Matei Basarab, legi cu totul reacționare, cum am zice astăzi … Reformele reacționare ale lui Matei Basarab și nepomenita împilare a lui Constantin Basarab împinseră pe popor la desperare și la răscoală. Dorobanții și călărașii — iar nu seimenii — se scoală în contra tiranilor țării.

Iată dar până și Matei Basarab devenit tiran al țării.

„Românul“ ne dă elemente pentru a judeca acea tiranie.

Sub fanarioți, la 1740, erau numai 147.000 familii în țară.

La 1745 numai 70.000 familii.

La 1756 numai 35.000 familii.

Știe modernul Erodot câte familii erau sub Matei Basarab?

400.000, ceea ce corespunde c-o populație de 2 milioane și mai bine. Bugetul țării era de 700.000 de galbeni, ceea ce ar fi în moneta de azi 8,5 milioane de franci, sumă fabuloasă pentru timpul fanarioților; oștirea era de 100.000 până la 150.000 de oameni. Paul din Aleppo, martor ocular, spune că țara e foarte des populată, populațiune imensă.

De la două milioane populația scade sub fanarioți la 175.000 suflete.

După opinia „Românului“ boierii sunt de vină și la căderea lui Constantin Brâncoveanu, și anume boierii cei reacționari. Până și copiii știu cauza căderii Domniei române, numai modernul Erodot nu. Cauza e că Dimitrie Cantemir a încheiat cu Petru cel Mare fatalul tratat de alianță de la Lusk și că spătarul Toma Cantacuzin, în contra voinței Domnului său, a trecut cu călărimea în partea rușilor, a împresurat Brăila, ce era cetate turcească, și a luat-o cu asalt. Brâncoveanu, spăimântat de fapta lui Toma Cantacuzin, se retrage la Târgoviște și se declară neutru. Petru cel Mare voiește să spargă capul trimisului lui Vodă, lucru de la care-l împiedecă Cantemir.

Nu tăgăduim complicitatea Cantacuzinilor la moartea tragică a Domnului, dar complicitatea boierilor în genere o negăm. Vodă era din nenorocire la București, nu la Târgoviște. Un corp de armată turcească stătea la Giurgiu, gata să treacă totul sub sabie. Mustafa Aga le declara boierilor că sunt responsabili pentru Brâncoveanu, iar pe negustori îi făcu responsabili pentru boieri.

Cantacuzineștii și-au expiat greu complicitatea lor. E adevărat că urmară pe tron pentru prea puțin timp, dar plătiră cu capetele ambiția lor. De origine din Franța, rămași în urma Cruciatelor în Constantinopol, unde-au ajuns la cele mai înalte demnități, reduși sub turci la treapta de negustori, Cantacuzineștii au pribegit de timpuriu în România. Încuscrindu-se cu familia străveche a Basarabilor, au adus pieirea acesteia și pieirea țării. Mâna lui Dumnezeu e grea. Basarabii — și Dănuleștii și Drăculeștii — au avut parte de binefacerea comună tuturor neamurilor ostenite de bântuirile neîndurate ale istoriei, s-au stins. Dar acei cari i-au dărâmat au avut nefericirea de-a vedea, neam după neam, înjosirea politică și morală a unei vechi și glorioase țări.

Și oare nu înjosire este când mânile unor nevrednici turbură până și cenușa unui sfânt cum era Matei Basarab?

Cu ochii lui Paul din Aleppo îl vedem pe bătrânul Domn jucându-se cu copiii de pe stradă și aruncându-le bani din balconul Curții din Târgoviște, cu aceiași ochi îl vedem întins în sala cea mare a palatului, cu fața bătrână descoperită și cu ochii închiși, îmbrăcat în haine regale cu nasturi de aur și blănite cu samur, iar de la cap până la picioare un giulgiu subțire de mătase albă c-o mare cruce de aur. Patriarhul Antiohiei — un arab — citea rugăciunile mortuare sub lumina făcliilor mari de ceară. Om care nu știuse altă limbă decât cea românească, om de-o nepilduită vitejie personală și de un nepilduit patriotism.

Căci iată, cuvintele iscălite, ba rostite poate de el:

Se întâmplă de stătură mitropoliți și domnitori țării oameni străini nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, cu limba și cu năravurile cele rele, adică greci; cari, după ce nu se îndurară nici se leneviră a pune jos obiceiurile cele bune, bătrâne ale țării, pentru care stricăciune a obiceiurilor curând le fu a aduce și țara la risipire desăvârșită și la pustiire … De care lucru bine venise vremea cuvântului lui David, sfânt prooroc și împărat, a-l zicere și noi cu puținel mai schimbându-l: Doamne, veniră străinii în moșia noastră și-și spurcară mâinile lor cu mite și îndrăzniră a vinde și a cârciumări sfintele taine și a goni pe moșnem, și în trudele și ostenelele lor a băga pe străini …

Dar Matei ura de moarte pe greci și pe muscali! Dar nici n-a vrut să primească pe ambasadorul Moscului, strigând: „Să nu-i văd fața!“

Matei Basarab era sfânt și de aceea avea darul clarvederii. Poate că, în noaptea viitorului, ochii sufletului său, a sufletului celui mai românesc care a existat vreodată, au întrevăzut caricaturi ca d-alde Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, ba a întrevăzut poate și … politica și alianțele lor.

❦