[27-28 aprilie 1881]

Întâmplarea a voit să întrunească în cabinet pe trei miniștri cari stau în oarecari legături cu fondurile școlare macedoromâne. Unul s-a interesat de ele, deputat fiind, un altul fiind ministru plenipotențiar la Constantinopole, al treilea, d. Ferichidi, fiind student în străinătate, s-a bucurat de un ajutor însemnat dintr-un asemenea fond, a fost susținut la învățături în calitate de macedoromân.

„Binele public“ are meritul de a fi reîmprospătat cel dendâi cestiunea testamentului fostului mitropolit al Ungro-Vlachiei, Dosithei.

Pe la începutul secolului nostru și pe la finele celui trecut, pe când se inaugura redeșteptarea națională prin scrierile istorice și filologice ale unui Șincai și Petru Maior, a început a se trezi conștiința națională și în macedoromânii presărați în colonii comerciale din Pesta, Viena, Triest și în țările noastre. Mari neguțători de lână și producte, mulți dintre ei milionari, unii ridicați la ranguri nobilitare de către monarhii Austriei, ei fură atinși de mișcarea plină de înălțare sufletească a o mână de învățați și, văzând decadența în care poporul lor numeros se afla în toate provinciile, sprijiniră întreprinderile literare și de cultură de la începutul secolului.

Listele de subscripție alăturate la toate tipăriturile din vremea aceea dovedesc această tendență cu de prisos. Macedoromânii așezați în țările noastre se distinseră prin donațiuni făcute pentru scopuri de cultură. Astfel temeliile Academiei Române s-au pus prin fondul lăsat de un macedoromân. Alte testațiuni a căror întrebuințare rămâne necunoscută sunt al lui Musicu, Castrișoae, Dima Serachitopol, care a construit o școală în Vlacho-Castania din Tesalia, înzestrând-o cu moșia Păltenii; a lui N. Mihail din Craiova, care testă un venit anual de 500 galbeni pentru o școală de fete în Megarova și în fine donațiunea mitropolitului Dosithei, din care s-au crescut o sumă de tineri în străinătate.

La 1876, fiind ministru de justiție, d. Ferechide, care, precum am zis, a studiat în străinătate, ajutat din acest fond Dosithei, a fost interpelat în Cameră și întrebat dacă epitropia dă sau nu cuiva socoteli despre gestiunea ei.

D. Ferechidi a cerut dosarul de la tribunal ca să-l studieze, însă, demisionând în zilele acelea chiar, n-a mai răspuns la interpelație.

La 1878 i s-a făcut o interpelație d-lui Chițu, pe atunci ministru al învățăturilor publice.

Dosarul, care e format în anul 1850 și poartă n-rul 123, e la tribunalul Ilfov, secția a II-a civilă.

Stând d. N. Crețulescu ministru al învățăturilor, a dat mandat la doi din advocați ca să ceară de la epitropi pe cale judecătorească socotelile pe curs de cincizeci de ani, de la 1829 pân'la 1879. Advocații cer în adevăr seamă, înfățișarea se fixează pentru ziua de 16 marte 1880, când, c-o săptămână înaintea înfățișării, d. Vasile Boerescu, numit ad interim ministru al instrucției, revoacă mandatul dat advocaților, amânându-se soluțiunea.

Prin oricâte peripeții a trecut afacerea, fie ele întâmplătoare, ca epizodele din Odisee, fie corect conduse, ca firul novelelor spaniole, e evident că, odată ce presa întreagă, fără deosebire de partid, s-a ocupat cu ea, ni se datorește o rază de lumină în sacramentala umbră a unei gestiuni necunoscute în curs de cincizeci de ani.

Comunicatul d-lui Boerescu, prin care explică retragerea mandatului dat advocaților pe cuvântul că nu studiase bine afacerea, putea fi suficient ca soluțiune momentană. Dar din timpul acelui comunicat orice ministru a putut să studieze dosarul și să reînceapă firul unde-l lăsase d. N. Crețulescu.

Pe cât știm administrația acestui din urmă fond a fost pe deplin corectă. Dar natura lucrului, testațiunea pentru un scop public și național, cere oarecare publicitate, fie în margini cât de restrânse, fie chiar redusă la citarea numelor acelor bărbați cari s-au crescut din acele fonduri. Într-un timp în care insulele etnice ale marelui popor care cuprindea în evul mediu cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice încep a simți din nou deosebirea lor de ceilalți și sunt dominate de instinctele unei proprii vieți naționale, s-ar putea da întrebuințării acestor fonduri o direcție mai spornică, mai potrivită cu interesele de cultură a poporului românesc. Nu macedoromâni trăitori în țara noastră, la a căror cultură nu se opun nici piedeci economice, nici politice, ci macedoromâni din chiar locurile clasice ale așezării lor ar putea fi încurajați la studii, pentru binele regiunii în care au fost născuți și a conaționalilor lor din acele regiuni.

Iată cestiuni pe cari le punem fără nici o idee preconcepută, lăsând cu totul afară din discuție întrebuințarea ce s-au făcut în trecut de aceste fonduri și voind a indica, întru cât privește viitorul, puncte de vedere mai largi și mai generoase.

❦