[27 martie 1881]

Din memoriile principelui de Metternich se constată că acest om de stat prevăzuse mișcarea latentă care o să fie obiectul principal de preocupațiune a Europei actuale. Ceea ce constată principele acum o jumătate de secol, fără să-și poată da seama de cauzele ce adusese starea de lucruri, era o creștere enormă a exigențelor economice ale clasei de mijloc și o sporire a pauperismului, ce devenea cu atât mai simțitor cu cât cultura se întindea mai mult în clasele de jos. În adevăr, în vechile clase precum ni le transmisese evul mediu nici capital, nici muncă nu erau o marfă în acel grad în care sunt în zilele noastre. Țăranul era legat prin raporturi juridice tradiționale de proprietatea mare; viitorul copiilor lui, îngust viitor poate, era asigurat; despre proletarizarea lui nu era nici vorba. Meseriașii erau legați de breslele lor și a deveni calfă nu însemna pe atunci numai o îmbunătățire a stării materiale a lucrătorului, ci un rang social, o demnitate oarecum. În genere calfa devenea mai târziu tovarăș la parte a maistrului său, poate și cinstit ginere. Dijma de la productele cari se făceau în adevăr și trebuiau prestate în natura, nu în bani, nu erau asemenea decât o tovărășie la parte.

Cu toată strâmtoarea unor asemenea relațiuni cată să recunoaștem că nu se producea mai mult decât trebuia, că munca, de bine de rău, era totdeuna retribuită și o măiestrie nu se năștea în mod artificial, ci numai atunci când era trebuință de ea. Cantitativ se producea cu mult mai puțin, dar luxul acelor timpuri era un lux solid, durabil și calitatea înlocuia cu de prisos cantitatea. Această lume îngrădită, în care nici un om nu rămânea să plutească ca frunza pe apă, în care fiecine își avea în clasa sa apărătorul natural, au încetat deodată cu Revoluția Franceză. Nemaicrezând oamenii în ordinea divină, care nu era decât un nume pentru organizația naturală de atunci, au preferat egalitatea oricărei alte considerațiuni, au preferat-o scutului ce și-l crease în contra concurenței superficiale, au nivelat orice deosebire de clase și au proclamat banul ca unică măsură pentru oameni, pe orice cale ar fi fost el câștigat. Banul de atunci încoace a trebuit să devie o marfă foarte căutată de vreme ce el începu a ține loc de talent, de caracter, de muncă, de orice calitate și predispoziție înnăscută în fine. Cestiunea socială nu are așadar înțelesul ei actual decât din momentul în care omul a 'ncetat de-a mai fi membrul unei comunități economice, de când egalitatea a dat banului o însemnătate pe care n-o avea înainte, de când munca, măsurată înainte după norme tradiționale și bazată pe o perpetuă reciprocitate de îndatoriri, a devenit o marfă care se cumpără în piață ca oricare alta. În urma concurenței libere și universale putința de-a se produce mai ieften o serie de obiecte în cine știe ce colț al pământului primejduiește la un moment dat milioane de existențe în alt colț al pământului; fluctuațiunile prețului muncei zilnice ia lucrătorului orice siguranță, orice încredere în ocupațiunea lui.

Nu e dar de mirare dacă mișcarea socială, cu aberațiunile ei politice, e atât de profundă și de primejdioasă, pentru că fondul ei e economic. Cine va urmări bine firul istoriei va observa că toate reformele și revoluțiile numite politice au o origine socială, că războaiele au cauze economice, că nașterea sau stingerea religiunilor chiar stă în legătură cu motive economice.

În vederea dar a măsurilor propuse de Germania pentru suprimarea mișcărilor socialiste, cari în Rusia au forma specială a nihilismului, nu se vor uita fără îndoială cauzele asupra fenomenelor, căci ideile politice eronate, deși există pretutindenea, nu prind rădăcină și nu au vigoare decât acolo unde cauzele economice le dau un teren priincios.

Asupra cestiunii măsurilor comune de luat în contra mișcărilor socialiste „Journal des debats“ se esprimă în modul următor:

Propunerea Windhorst asupra regicidului și estradițiunii asasinilor politici a fost prezentată luni în Reichstag… În tânărul regat al României s-au prezentat în Senat un proiect de lege din inițiativa parlamentară ce stipulează espulsiunea străinilor cari ar compromite interesele statului. Există, se vede, într-o parte a Europei o mișcare vie de reprobațiune în contra regicizilor și revoluționarilor cari abuzează de dreptul de azil pentru a propaga asasinatul politic. Ici mișcarea se manifestă prin proiecte de legi specioase, dincolo prin urmărirea jurnalelor, dar nu e încă cestiune de-a propune ferm o ligă internațională contra revoluționarilor cosmopoliți. Această propunere se va produce poate și s-a anunțat că cancelarul Imperiului german are de gând a lua inițiativa. Dacă noutatea aceasta se va confirma, statele solicitate de-a intra în Sfânta Alianță de la 1881 se vor putea întreba dacă legile lor le înarmează îndeajuns în contra apostolilor asasinatului; dar consimți-vor ele a colabora la redacțiunea unui nou drept public european și a-l lăsa să se aplice la ele numai pentru că Germania e bântuită de socialism și Rusia minată de nihilism?

Iată întrebarea gravă a foii franceze, care merită toată atenția. Dacă cauzele interne și locale ale propagării ideilor revoluționare vor rămâne permanente, legi speciale aplicate în țări unde acele cauze nu există nu vor folosi mult în contra mișcării.

❦