[30 aprilie 1881]

O știre de cea mai mare importanță ne vine din Sofia. Cu toate că principele e constituțional, cu toate că guvernul demisionar al Bulgariei se bucură de majoritate în Adunare, plângerile continue în contra administrației, poate prea patriotice, l-au făcut pe principe să adreseze poporului bulgar o proclamațiune prin care amenință cu abdicarea în caz de-a nu găsi din partea țării un concurs suficient pentru îndreptarea stării de lucruri.

Acum doi ani — zice proclamațiunea — o alegere unanimă mi-a încredințat soarta Bulgariei. Nu fără preget am primit guvernul, pentru a duce Bulgaria pe calea progresului.

Am lucrat cu o deplină dreptate de caracter; am permis toate încercările pentru organizarea și dezvoltarea regulată a principatului. Din nenorocire toate încercările au amăgit speranțele mele. Astăzi patria noastră este discreditată în străinătate. Această stare de lucruri au zdruncinat credința poporului bulgar în justiție. Pentru a asigura liniștea țării, libertatea și nepărtinirea alegerilor, am însărcinat pe ministrul de război, generalul Ehrenrot, de-a compune un cabinet provizoriu până la hotărârea unei Mari Adunări Naționale care se va convoca.

Dacă această Mare Adunare va ratifica condițiile indispensabile guvernului, condiții cari vor fi indicate de către mine și a căror lipsă e defectul fundamental al stării actuale, atunci și numai în acest caz mai pot păstra coroana și purta responsabilitatea ce mi-o inspiră temerea de viitor. Am jurat pe Constituție; voi păzi jurământul meu. Acest jurământ mă obligă a avea în vedere prosperitatea țării. Consider deci ca o datorie sfântă pentru mine de-a declara solemn că starea actuală de lucruri îmi face imposibilă executarea misiunii mele.

Întemeindu-mă pe Constituție, am hotărât a convoca o Mare Adunare Națională, organ suprem al voinței naționale, și de-a-i remite coroana mea împreună cu destinele Bulgariei.

În caz contrariu sunt hotărât a părăsi tronul princiar, cu părere de rău, dar cu conștiința de-a-mi fi împlinit misiunea pân-în capăt.

Marea Adunare Națională de care vorbește principele în manifestul său și care ar avea a primi sau a refuza bazele unei organizări posibile a țării e precum se vede o Constituantă; cabinetul format sub prezidenția generalului rus, Ehrenroth, e un cabinet de tranziție, menit a garanta libertatea alegerilor și mai cu seamă neinfluențarea lor din partea patrioților de meserie, cari se vor fi înmulțit repede și în Bulgaria. Trebuie să se fi înmulțit, căci, una, au avut exemplul luminos al Bosnagiilor și Caradalelor de dincoace de Dunăre, al doilea, formațiunea demagogiei merge repede într-o țară a cărei continuitate de dezvoltare istorică a fost nimicită prin dominațiunea străină și care este ea însuși o creațiune politică proaspătă. Când într-o țară trecutul n-a distins pe omul de merit de cel de rând, când conștiința publică și împrejurările sunt turburi și departe încă de cristalizațiune, ajung, ca și la apa cea turburată, gunoiele deasupra. A striga pe toate ulițele și pe toate tonurile patrie, libertate, egalitate, fraternitate! nu e un merit nici la noi, nici în Bulgaria, nici undeva în lume. Dar cine nu are altul își creează din asemenea strigăte un titlu de recomandație, precum Caligari își creează unul din proclamarea „Republicei Române“ în depărtatul Paris.

Surpată din toate părțile de valurile demagogiei și de apetiturile nesățioase ale sectei patrioților de meserie, Bulgaria, după mărturisirea propriului ei Domn, are trebuință de-a recunoaște că un stat, pentru a exista, are nevoie de anume condiții organice, cari nu pot fi nici produsul fantaziei, nici jucăria întâmplării, ci cată să răsară dintr-o limpede necunoaștere a funcțiunilor esențiale ale lui.

Dar ceea ce izbește vederea sunt analogiile cari există între stările de lucruri de la noi și cele de dincolo de Dunăre. În orice caz între Costinescu, Carada, Pătărlăgeanu, între ignoranța și nesățioasa demagogie română pe de o parte și între cea bulgară, recrutată din elemente cu totul asemănătoare, nu poate exista o deosebire esențială. Ai noștri sunt mai practisiți, iată totul. Demagogia aceasta are majoritatea în Adunare. Cu toate acestea principele s-a convins de absoluta ei incapacitate de-a da o organizare sănătoasă statului, o convincție pe care și-o formase Vodă Cuza despre demagogia de la noi, și voiește să sustragă statul de sub dominațiunea exclusivă a elementelor acestora.

Și la noi lumea politică în genere, d. I. Brătianu îndeosebi, s-au convins că, cu organizarea actuală, țara poate fi un teren favorabil pentru colonii străine, dar e departe de-a întruni condițiile unei moșteniri istorice a poporului român. Cine suferă sub organizarea iscodită, de d-nii C.A. Rosetti și Carada e mai cu seamă poporul autohton.

Cu toate acestea conștiința publică viciată și lănțuită de miile de mijloace de corupție pe cari le întrebuințează partidul demagogic a pierdut coarda unei puternice reacții contra acestui sistem de înjosire a caracterelor și de egalizare a ignoranței și apetiturilor cu adevăratele aptitudini de oameni politici.

Dar analogia cea mai mare există între ceea ce face principele Bulgariei acum și-ntre ceea ce un om politic, săvârșit din viață, propunea M. Sale Regelui la venirea sa în țară.

Acest bărbat politic îi spunea M. Sale că nu trebuie să primească cu ochii închiși o organizare pusă la cale într-o singură noapte de către doi demagogi, ci să ceară timp de reflecție, să studieze țara, să ceară consilii de la oameni obicinuiți cu conducerea statului și să propună acele modificări ale proiectului de Constituție cari ar fi absolut necesare pentru o dezvoltare regulată și organică a țării. M. Sa părea la început dispus să asculte aceste consilii; dar, împins pe de-o parte de presiunea demagogiei, pe-atunci atotputernică, necunoscător de țară pe de altă parte, a primit proiectul astfel cum s-a votat de Adunare. Cu toate astea e de natura oricărui pact ca amândouă părțile să puie reciproc condiții și ca stipulațiunea lui definitivă să fie rezultatul unor concesiuni reciproce.

Cu câțiva ani în urmă M. Sa a recunoscut că acel om de stat a fost singurul care a voit serios și binele țării și al tronului. Dar era prea târziu. Declasarea, ridicarea în sus a existențelor catilinare se consumase repede; statul român era condamnat de-a se vedea stăpânit de Caradale și de Costinești, de ignoranța împreunată cu specula intereselor publice.

❦