[6 noiembrie 1881]

Cestiunea Dunării preocupă aproape esclusiv jurnalistica noastră, și nu fără cuvânt. Nu numai interesul practic al navigațiunii pe Dunăre e în joc, deși acesta ar fi îndeajuns pentru ca să justifice preocupațiunile. Deja pe Dunărea de Jos bandiera română fâlfâie pe câteva sute de vase cari fac concurență „Societății privilegiate“.

Nu români sunt aceia cari pun bandiera română, de vreme ce poporul nostru, originar din munți, n-a avut contact cu marea și cu Dunărea decât în epoca sa eroică, în epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare, Domni stăpânitori de la munte și pân-la marea cea mare, cum se întitulau ei.

Pierzând încă din secolul al XV-lea și al XVI-lea cetățile de pe Dunăre cătră atotputernicia otomană, coloniile genoveze și venețiane cari se formaseră, sub sceptrul protector al voivozilor români, la Moncastro (Cetatea Albă), la Proilabum (Brăila) și la San-Giorgio (Giurgiu), au încetat de-a fi românești, negoțul nostru a trebuit să dea îndărăt și să dispară.

Cine deschide cronicele vede lesne că lupta îndrăzneață între Domnii români și turci a fost purtată pentru cetățile de pe Dunăre și de la gura Nistrului, că, din momentul în cari aceste cetăți au fost luate de covârșitoarea putere otomană, țările înșile și-au închinat steagul înaintea sultanilor și au încăput sub suzeranitatea otomană. Precum în evul mediu erau italiani aceia cari purtau bandiera română pe vasele lor, tot astfel astăzi negustori de naționalități foarte deosebite pun bandiera noastră ca semn distinctiv de concurență cu Societatea austriacă. Fiindcă interesele decid adesporesteseori cetățenia de stat a oamenilor, mișcarea aceasta ar fi avut rezultatul că, din opoziție în contra puterei economice austriace, s-ar fi creat cu încetul o marină română.

Se vede că nu asta a fost intenția guvernului român. D. Boerescu, edificat bunăoră de starea escelentă a conaționalilor noștri din Ardeal, s-a convins că prieteni mai buni decât pe unguri românul nu mai are și din considerația aceasta a admis și Comisiunea Mixtă și prezidenția Austriei în Comisiune; ba, ce e mai mult, au convins până și pe d-nii Rosetti-Brătianu despre sinceritatea și amicabilitatea d-lui conte Andrassy.

Legăturile între monarhie și guvernul român au devenit atât de intime încât răposatul baron Haymerle nu găsea de recomandat, ca model de relațiuni prietenoase, decât pe cele întreținute cu România; iar Ministeriul Afacerilor Străine din Viena merge cu gingășia atât de departe încât declară că, în interesul mănținerii bunei înțelegeri, guvernul imperial e constrâns să nu publice toate actele relative la cestiunea Dunării. „Românul“, înțelegând că nu se mai poate ascunde după deget, a insinuat c-un cusur subțire, că M. Sa Regele, în călătoria sa prin Europa, ar fi luat angajamentele privitoare la Dunăre într-un timp în care opozițiunea amăgită contesta acestei călătorii orice semnificare politică.

Dacă în România n-am fi pierdut deprinderea mirării, dacă la noi n-ar fi toate cu putință, am găsi că e revoltător de-a vedea presa guvernamentală polemizând și protestând în contra pretențiunilor austriace, pe când în fond cestiunea e regulată. Acest joc de cărți măsluite, pentru a amăgi opinia publică, e de-a dreptul nedemn.

Dar am pierdut demult deprinderea de a ne mai mira de ceva. Interesul pungii și stomacului câtorva sute de paraziți bugetari de proveniență din câteșipatru colțurile lumii determină soarta economică și politică a poporului românesc. Precum pensiile reversibile și recompensele naționale ale patrioților cu moț se iau din fondul nefericiților pensionari cari au servit câte 30 de ani statul, din fondul văduvei și orfanului, pentru a garnisi pivniți patriotice cu vinuri străine, tot astfel rămânerea la putere și îngrășarea sistematică a partidului Gianilor și Pherekyzilor se face în socoteala viitorului politic și economic al naționalității române. Pentru a rămânea la putere sunt în stare să facă orice și să dea orice, și Dunăre, și Basarabie, și Moldovă, și Oltenie; c-un cuvânt — tot, numai bugetul să le rămâie la îndemână și moșiile statului să le arendeze pe nimic și păsuiți să fie. Idealul statului român nu este dezvoltarea poporului românesc, ci prefacerea visteriei într-un spital de nevolnici etnici și intelectuali; tot ce nu se poate hrăni peste Dunăre cu meșteșug cinstit să fie avizat la bugetul Țării Românești.

De aceea comedie va fi retragerea d-lui I. Brătianu, precum de comedie sunt protestațiunile „Românului“, de vreme ce guvernul imperial „nu publică toate actele relative“ în interesul bunei înțelegeri cu d. C.A. Rosetti.

Ciudată țară!

În Germania nația se pronunță în contra celui mai mare om al ei, în contra aceluia care-a întemeiat puterea și mărirea ei, unitatea ei și un viitor ale cărui margini nu sunt de prevăzut, numai din cauză că nației nu-i plac unele din vederile economice ale cancelarului. La noi un guvern cedează o bucată de țară, cumpără cu 60 la sută hârtii ce făceau 20 la sută, îngreuie în cinci ani bugetul cheltuielelor cu 40 la sută, e pe cale de-a ceda drepturile suverane ale țării pe Dunăre, și nimeni nu se găsește care să-i zică ceva. Gazetele scriu și asta e tot. Nu e nici o putere în stat care să se opuie acestei politici de precupețire de hotare. Frinee politice fără convingeri, fără tărie morală, se sulemenesc prin gazete și-și fac sprâncene, ca să le crează lumea tinere și virtuoase, pe când în realitate și pe ascuns sunt înțelese demult cu adversarii naturali ai acestei țări ca să-i puie capăt în toate cele. Astfel se sulemenește „Pseudo-Românul“ în toate zilele în cestiunea dunăreană, pe când lucrurile sunt puse la cale de-un an și mai bine, pe când toată greutatea este de-a amăgi țara ce pretind că e a lor.

❦