[8 aprilie 1881]

În urma hotărârii luate de d. Brătianu de a părăsi puterea, confrații noștri de la „Românul“ au cam ajuns în doaga copiilor. Chiar în numărul în care foaia încă guvernamentală anunță nestrămutata hotărâre a primului ministru ea aplică partidului conservator cinci coloane pline de insinuațiuni cari de cari mai copilăroase.

Când cu sporirea lefii miniștrilor d. Brătianu declarase că poate renunța la acest spor, că se poate sacrifica cum s-au sacrificat coreligionarii săi politici de la 1848, din cari unii au și murit. Noi am zis: D-zeu să-i ierte! Știm pozitiv că din numărul mare de pensionari ai sultanului cari, departe de-a suferi amărăciunea exilului, huzureau de bine în străinătate, n-a murit absolut nici unul de mizerie sau de privațiuni. Unul singur, un militar, s-a stins de nostalgie și de dorul copiilor. Alții, dacă i-a odihnit D-zeu, aceasta s-a întâmplat pentru că nu mai aveau zile și pentru că o moarte avem cu toții. Contimporani de-ai d-lor C.A. Rosetti și I. Brătianu, confrați în exiliu, se vor însărcina credem a descrie mizeria onor. tagme patriotice, care, la dreptul vorbind, în străinătate s-au obicinuit a trăi bine, pe mare și de-a gata, încât întorși în țară, nu le mai ajung zece lefuri și zece diurne. Și această părere a noastră, realistă cu totul, că vro pagubă pentru țară nu e dacă D-zeu vrea ca și Caradalele ori Cariagdii să dea ortul popei, „Românul“ o numește „apel la asasinat“.

Ei onorabili, cei mai mulți dintre oameni nu se nasc decât spre a se stinge făr' a lăsa nici o urmă pe pământ. E păcat în adevăr că morgenii și talente cari costă puțin și produc mult; e păcat că decrește populația productivă și muncitoare a acestei țări; e păcat de oricine care cu mintea ori cu brațul au contribuit în adevăr la înflorirea țării. Dar de cei mai mulți din d-voastră o să știe ceva posteritatea? Nu dorim scurtarea zilelor nimănui: zicem numai că țara nu s-ar resimți de pierderea reputațiilor uzurpate, cari o costă atât de mult fără a-i fi adus vreun folos.

Dar punându-ne chiar în ipoteza „Românului“ și botezând cu numele de fapte mari o sumă din evenimentele de-o valoare curat formală câte s-au petrecut de la 1848 până acum, dând partidului roșu recunoașterea pe care el o pretinde, dar pe care faptele n-o justifică decât în minimă parte, vedem totuși că socoteala patrioților e făcută demult. Ei singuri și-au fixat după plac prețul faptelor lor, căci și-au creat pensii, diurne, lefuri ad-hoc, păsuieli, prin urmare, chiar dacă au făcut ceva, gratis n-au făcut nimic și nu știm de unde ar mai veni pretenția unei recunoștințe cu totul speciale din partea țării și a posterității.

Meritul consistă în disproporția dintre ceea ce un om costă și ceea ce produce. Când el costă puțin pe societate și produce mult, ea are cuvânt de-a-i deplânge pierderea. Dar când el ia de la societate de zece sau de o sută de ori pe-atâta pe cât fac în realitate închipuitele sale merite nu înțelegem ca, pe deasupra tuturora, să mai facă cererea de-a i se ridica statuie de marmură și de-a se săpa pe table de metal stihuri de neuitare din partea națiunii recunoscătoare!

❦