[9 aprilie 1881]

Într-un articol cu mult prea lung pentru obiectul ce tratează, „Românul“ face cele mai copilăroase insinuațiuni la adresa partidului conservator și a câtorva din membrii lui, cercând a dovedi că noi semănăm ură și aruncăm calomnii contra partidului roșu. Am relevat ieri încheierea acelui articol în care „Românul“ zice că facem apel la asasinat.

Să ne-nțelegem odată.

Dacă descrierea partidului roșu astfel cum este el în cea mai mare parte a lui e în stare a produce ura spiritului public, vina nu este a noastră, ci a adevărului.

Să amintim numai câteva fapte. D. Mihălescu, cucernicul canonizat, declară în Senat că „scabroase afaceri“ au existat în adevăr și că d-sa ridică cu eleganta sa mână un colțuleț al vălului ce le acopere. Oare majoritatea Senatului se formalizează de-o asemenea gravă denunțare, care arunca suspiciunea asupra unui ministru, asupra multor înalți funcționari ai statului? Oare majoritatea simte că autoritatea statului și încrederea ce cetățenii cată s-o aibă în ea e lovită în față, e zdruncinată prin o asemenea suspiciune, aruncată de-un om care era în stare a cunoaște afacerea de-aproape, de vreme ce dirija însuși cărăturile armatei rusești?

Nu, majoritatea se face ne-aude ne-a vede și trece la ordinea zilei.

Oare un asemenea fapt e de natură a inspira iubire pentru partidul liberal? Nu mai vorbim de răscumpărare. Cea mai populară cestiune din România o numea onor. Costinescu. „Impusă din afară“, șoptea d. Brătianu în Senat. A trata de cea mai populară o cestiune impusă este oare un fapt menit a inspira încredere în guvern și în partid?

Dar nu e deputat roșu să nu aibă câte două-trei funcții deghizate sau fățișe, nu e unul care să nu fie legat de guvern prin interese materiale și personale, încât fiecare ridicare de mână în adunări e cântărită cu aur. Nepotism, cumul, favoritism, păsuieli, întreprinderi, joc de bursă în Cameră — toate acestea sunt făcute a inspira iubire pentru partidul roșu?

Calomnie, calomnie! strigă foile lor. Probați toate acestea punct cu punct! Multe sunt lesne de probat pentru că sunt pe față. Multe însă se impun prin natura lucrurilor. Nu e ciudat a vedea o mulțime de oameni, săraci până ieri, că au devenit milionari peste noapte numai și numai prin faptul că sunt deputați și oameni de-ai partidului? Cu diurna de doi galbeni pe zi nu se pot face minuni, oricum i-ai învârti. Trebuie dar să admitem cauze ascunse și ilicite de îmbogățire.

Și cu ce se drapează toate mizeriile acestea? Cu costumul unor evenimente politice cari, în a noastră părere, s-ar fi îndeplinit oricine ar fi fost la guvern. E evident că, după războiul din Crimeea, protectoratul Rusiei trebuind să cază, iar suzeranitatea Porții fiind istoricește și în sine foarte slabă, românii au putut face în dragă voie tot ce le-a venit în minte. E asemenea evident că după ultimul război, prin chiar natura lucrurilor, România trebuia să devie independentă, oricine ar fi fost la guvern.

Programul național n-a fost nicicând esclusiv al roșiilor. El e punct cu punct cuprins în programul junilor conservatori din Adunarea ad-hoc a Moldovei, el e cuprins în actele lui Grigorie Vodă Ghica; el a fost deci adoptat de roșii ca de toate celelalte partide.

Și când faptele dumnealor sunt de natură a inspira ură spiritului public și indignațiune omului onest, oricât de sobru ar fi povestite, după opinia „Românului“ conservatorii sunt cei cari seamănă amărăciune, ură, calomnie, apeluri la asasinat în contra d-lor Carada, Cariagdi, Mihălescu?

În orice caz ura noastră, dacă este, e foarte teoretică. Roșii au dat toate ministeriile conservatoare în judecată, bine înțelegându-se fără nici o cauză. Conservatorii n-au dat pân-acuma nici un cabinet roșu în judecată, nici pentru vină vegheată.

Senatul a dat un vot formal contra convenției Stroussberg. D. Brătianu dizolvă Senatul, pune în executare convenția fără ca ea să fi avut putere de lege, calcă deci în mod fățiș Constituția și nimeni nu l-a dat în judecată.

Iată ura conservatorilor!

Pentru a justifica faptul de la 11 fevruare și înălțarea ulterioară a generalului Lecca, „Românul“ aduce exemple și analogii istorice.

De unde sunt luate acele exemple?

Din Spania.

Frumoasă țară Spania, dar ca model de onestitate civică și de conduită militară nu poate fi citată astăzi. Mai târziu, după ce se va regenera, după ce va avea iar vreo 40 milioane locuitori ca sub Carol V, am putea sta de vorbă despre ceea ce se întâmplă la ei. „Românul“ nu trebuie să uite că Spania acum două sute de ani avea armata cea mai puternică, flota cea mai puternică, bogății imense, patruzeci milioane locuitori, c-un cuvânt era cea dendâi putere europeană. Ca să cază la nivelul de astăzi trebuia în adevăr să se fi întâmplat fapte ca acele ale d-lui Serrano. Decăderea averii publice și decreșterea e totdauna rezultatul unei decăderi morale.

❦