Alexandru III

[7 martie 1881]

După groaznica moarte a țarului Alexandru al doilea toată lumea politică se întreabă: Ce politică va urma noul monarh al Rusiei? La ce are să se aștepte poporul rus de la junele lui împărat? Va începe oare poliția rusească să-și desfășoare iarăși teribila activitate „administrativă“? Se vor porni oare din nou, ca pe timpul lui Gurko și Radetzki, mii de nefericiți fără judecată și sentință spre Nordul îngrozitor, spre înghețurile Siberiei? Ce poate spera continentul, pace sau război?

Drept răspuns la atâtea întrebări reproducem numai următoarele pasaje dintr-o foaie vieneză, rămâind ca cetitorul să aprecieze asupra valorii considerațiunilor și concluziunilor:

Dacă Alexandru al treilea voiește să mănțină înlăuntrul țării moștenirea străbunilor săi, dacă are de gând, ca un țar absolut, să refuze orice admitere a ideilor moderne, orice concensiune către bolnavul și nenorocitul său popor, atunci el cată, cu voie sau fără voie, să procure o răsuflare pasiunilor naționale celor comprimate și o ușurare pentru înfierbântatul sânge rusesc. Alexandru se află în răspântie și trebuie să aleagă una din două: sau să cedeze față cu poporul, sau să-l ocupe în modul cel mai fatal: Constituțiunea sau războiul. De un țar reformator puterile europene n-ar avea deocamdată să se teamă de nimic, căci el ar fi silit să-și îndrepteze toată activitatea asupra reorganizării marelui său imperiu. Dacă împăratul Alexandru nu va accepta acest rol atunci vecinii puterii Nordului cată să se gândească mai din vreme la siguranța lor. Deja astăzi noul monarh este desemnat la Paris drept încoronatul aliat de răzbunare al Franței; astăzi deja foile republicane dau a se înțelege că Alexandru al slavilor nu va continua politica Alexandrului german. Să nu se pună prea puțin preț pe această drastică distincțiune caracteristică dintre cei doi țari, ca moment politic. Cel mort s-a simțit a fi un Holstein-Gottorp, cel în viață este cu trup și suflet un Romanoff. Acela se considera drept mijlocitor natural dintre ruși și boruși, între germanism și slavism, acesta se mândrește a fi „pur rus“. El este împăratul național născut al viitorului imperiu de o sută milioane și poate că, mai curând sau mai târziu, se va încumeți a confirma această „misiune“ prin fapt, printr-o cruciată națională.

Noi nu credem într-o alianță a Republicei cu cazacii; noi considerăm ca un eveniment neprobabil o alianță viitoare între autocratul nordic și d. Gambetta; suntem însă de opinie că Austria nu poate saluta urcarea pe tron a lui Alexandru III decât cu o față serioasă. Poate că bombele nihiliștilor ruși nu i-au cauzat statului nostru mai mari pagube decât ce se poate aprecia astăzi. Poate că acest nitroglicerin n-a sfâșiat numai corpul țarului, ci a făcut păcii noastre o rană invizibilă, dar nu mai puțin gravă. Un țar care s-ar privi de protector al marei familie a popoarelor slave, care și-ar esercita funcțiunea de-o incarnațiune încoronată a panslavismului, mai curând sau mai târziu va căta să pună în cestiune interesele cele mai importante ale Austriei și să provoace astfel o coliziune neevitabilă între cele două imperie vecine. Vor reuși oare bărbații noștri de stat să înlăture acest pericol printr-o politică înțeleaptă? Germanii, ungurii și polonii sunt de vederi identice asupra acestei cestiuni politice cardinale; ei nu pot decât să recomande statului pentru viitor o estremă circumspecțiune și abstinență. Însă este întrebarea dacă se va urma acest sfat…

Deocamdată rămâne a se vedea ce deciziune va lua noul monarh rus în privința interiorului țării sale. O pace încheiată între țarism și libertate, între Alexandru III și poporul său, ar însemna pace și pentru Europa; continuarea războiului intestin, civil, cată să aibe drept urmare inevitabilă și un război în afară!

❦