II

Ptolemeu, fiul lui Lagus, istorisește scriitorul Lucian, aduse în Egipt două curiozități: un sclav cu două fețe, negru corb pe o parte, alb ca laptele pe cealaltă, și o cămilă cu totul neagră.

Regele spera ca vederea acestor rarități va ațâța surprinderea supușilor și va mări gloria sa; adună dar pe egipteni la teatru, unde li se espuse pe rând omul și cămila. Fiasco complect pentru mărinimosul principe: unii spectatori nu-și putură stăpâni râsul, alții, cuprinși de spaimă sau ca să nu-și profaneze mai mult simțământul frumosului privind la acești monștri, fugiră din teatru. Cămila fu lăsată să moară de foame, sclavul fu dăruit.

Tot cu doi monștri ne gratifică zilele acestea și maiestrul de conferințe, d. I. Crăciunescu: întâiul, discursul plagiat, omul cu două fețe, cum am zice; secundul și cel din urmă, întâmpinarea sa, cămila moartă de foame a regelui Ptolemeu.

Analizarăm în coloanele acestea, acum opt zile, capul d-operă (ridiculus mus) al maiestrului, publicat în „Monitorul oficial“; câtă surprindere a pricinuit în publicul inteligent espunerea noastră se poate constata din faptul că administrația ziarului abia mai posedă câteva exemplare pentru colecție din numărul de la 3 ianuarie. Astăzi semnalăm și recomandăm atențiunei lectorilor secunda elucubrațiune a eruditului în plagiaturi.

Răspunde d. Crăciunescu în numărul nostru de alaltăieri:

1) Da, este adevărat, în loc de a-mi da osteneala să produc ceva original, în loc de-a imprima cugetării tiparul individualității mele, am plagiat după „Guardia“ chiar primul paragraf cu care debutai în discursul rostit înaintea profesorilor de la universitate;

2) Da, nu tăgăduiesc, am plagiat și alte paragrafe, platitudini chiar accesibile inteligențelor celor mai comune;

3) Îmi pare rău în fine că n-am avut timp să fiu și mai complect în acest soi de compunere. Însă, continuă d-sa, sunt scuzabil pentru toate acestea fiindcă în întâiul ordin:

a) Vin atât de târziu în rândurile învățaților;

b) Am atât de puțină ambițiune să produc ceva original încât:

c) Mărturisesc că nu mi-a trecut prin cap să caut cu orice preț a nu plagia.

Și apoi în alte ordine de scuze adaogă:

A) Plagiatul se întâmplă zilnic: Beaudrillart n-a plagiat pe Bastiat?

B) Moralistul Labruyere legitimează plagiatul: le choix des pensees est invention; de când nu mai e adevărat?

C-un cuvânt, o mărturisire categorică a săvârșirii plagiatului și o încercare de scuză, de legitimire, alcătuiesc al doilea monstru al d-lui Crăciunescu.

Ar urma să deschidem aci o parenteză și să întrebăm pe conferențiar: De când cuvântul „plagiat“ se traduce prin eufemismele rezumat și reprodus? De ce se ferește a întrebuința vorba proprie acolo unde se cuvine? Dar nu mai relevăm aceasta: culpabilului e dat a recurge la orice mijloace de apărare; o singură rugăminte avem să-i adresăm: să caute espresiunile cele mai politicoase, cele mai conforme bunului ton prin care s-ar desemna cuvântului mărturisire calificativul rușinoasă și legitimării atributul neadevăr și să binevoiască a le considera ca zise de noi.

În adevăr este rușinos din partea unui doctor în litere, profesor la facultate să zică:

N-am avut nici timp, nici cap să concep prolegomenele unui discurs ținut la Universitate și am preferit să deschid pe „Guardia“, care mi le-a dat gata; puțin îmi pasă de auditor, de școlari, mai ales cari n-au nici moral nici caracter etc.

Dar nu numai lipsa de pudoare încununa regiunile friguroase, înălțimile înghețate ale eruditului nostru și, de astă dată ierte-ne lectorul că nu ne putem reținea indignarea, d-sa a săvârșit o crimă. Da, a comis un spergiur contra științei, violând cele mai sacrosancte tezaure ale clasicismului, conrupând adevăratul lor sens.

Ce susține și ce combate Marcu Aureliu în cartea întâi a confesiunilor sale? Laudă pe profesorii casei sale, mulțămește strămoșului său că nu l-a lăsat să frecventeze școalele publice, pe cari le critică cu înverșunare. Cu totul altfel interpretă d-l Crăciunescu acest paragraf — consecuența naturală a celor ce fură cuvinte când nu le au — d-sa atribuie lui Marcu Aureliu părerea care convinge singură, fără să facem apel la istoria omenirii, de importanța rolului ce a luat școala ca factor în constituirea civilizației unui popor. Ciudată literatură clasică! Et nunc plaudite vos Romani am putea zice colegilor săi de facultate. Dar dacă Marcu Aureliu a susținut aceasta cum rămâne cu Quintilian, profesor stipendiat de stat și cu păreri opozite d' ale acestui împărat? Ce se mai alege de Juvenal, care într-una din satirele sale scrie:

Poenituit multos vanae sterilisque cathedrae?

Marcu Aureliu și Juvenal au lăudat școala sau Quintilian? Nu e vina noastră dacă d. Crăciunescu n-a citit pe „Guardia“ și pe pag. 226; d-sa promite că l-ar fi plagiat și acolo, dar n-a avut timp! Vina e a acelor ce l-au recomandat ca destoinic a fi profesor de facultate, căci noi îl cunoaștem demult și, din ruptul capului, știind ce prețuiește, nu l-am fi dispensat de concurs. Tezele d-sale cari au câștigat titlul de doctor sunt lucrări străine, toți o știu, afară poate de capii instrucțiunii publice. Aderer, profesor la Charlemagne, maestru de conferințe la St. Barbe, i-a scris teza latină Comparațiune între Erodot și Tucidid. Gaston Boissier, profesor de literatura latină la Sorbona, i-a lucrat pe cea franceză: Le peuple roumain devant ses cants nationaux, iar bărbații erudiți, doi-trei câți avem în țară, au oferit cu plăcere d-lui Crăciunescu pentru d. Boissier materia acestei din urmă. Fără dânșii ilustrul rector de azi ar fi rătăcit încă mult și bine în regiunile ghețoase ale ingratei științe. Dar talentul concepțiunii cine nu-l cunoaște? O probă între altele, devenită proverbială la Paris: mutismul său la moartea părintelui Snagoveanu!

Sărmanul La Bruyére, și pe dânsul l-a chemat în ajutor pentru ca să-l mutileze ca pe împăratul filozof. Se vede că d. Crăciunescu crede că a rupe șase cuvinte dintr-un paragraf și a le așterne pe hârtie este a produce argumente? Se poate pentru plagiatori; noi însă complectăm paragraful citat din Labruyere, chiar abuzând peste măsură de spațiu, sperând că cel puțin acum s-o umili îngâmfatul nostru pedant.

Iată ce zice La Bruyére (L'Art d'ecrire par Charles Gidel, Ollendorf editeur, Paris, pag. 103):

Il y a des esprits, si je l'ose dire, inférieurs et subalternes qui ne semblent faits que pour être le régistre ou le magasin de toutes les productions des autres génies. Ils sont plagiaires, traducteurs, compilateurs: ils ne pensent point. Ils disent ce que les auteuis ont pénse; et comme le choix des pensées est invention ils n'ont rien d'original et qui soit à eux, ils ne savent que ce qu'ils ont apris et ils n'apprennent que ce que tout le monde veut bien ignorer, une science vaine, aride, denuée d'agrément et d'utilité, semblable à une monnaie qui n'a point de cours.

Socotim că n-am putea să zugrăvim mai bine pe ilustrul nostru contradictor decum o face Labruyere. Să-l mai invoace și altădată în susținerea tezei sale!

Cel puțin în materie juridică d. magistrat Crăciunescu ar fi trebuit să nu ignore că înainte de 1791 nu exista nici o legislațiune relativă la dreptul autorilor (consultați: Études sur la proprieté littéraire par Ferd. Worms și Propriété litterairé par Robert le Barrois D'orgival); că, într-un timp când reputația autorilor atârna de favoarea celor mari, Voltaire, Racine, Pascal, Labruyere prea puțin se îngrijeau dacă alții îi plagiază. Ei scriau p-atunci:

Il en est des livres comme du feu de nos foyeis, on va prendre ce feu chez son voisin, on l'alume chez soi, on le communique à d'autres et il appartient à tous.

A legitima dar plagiatul invocând autoritatea lui Labruyere ori Voltaire echivalează cu a căuta cristianismul înainte de Christ. Strânsă logică, profundă erudiție!

Desfidem în fine pe d. Crăciunescu a dovedi că Baudrillart a plagiat pe Bastiat. Îl citează, îi reproduce sistemele, dar nicicând Baudrillart n-a deschis pe Bastiat la pag. 105 și, plagiând-o, n-a făcut din cuprinsul ei pag. 90 a operii sale.

Numai d. Crăciunescu a putut să ia deviza din Juvenal:

Lucri bonus est odor ex vre qualibet.

Baudrillart cunoaște regulele omeniei și trăiește la Paris.

Dar la urma urmelor să presupunem că ar fi rostit d-l Crăciunescu discursul său la Paris, nu la College de France, desigur, ci cel mult înaintea debitanților de vin la Tivoli-Vauxhall bunăoară. Ar fi avut oare curajul să se înfățișeze acolo cu „Guardia“ și Ernest Renan în loc de-a se munci să-și facă un discurs? De ar fi îndrăznit în adunare ar fi fost fluierat și a doua zi ziarele l-ar fi veștejit pentru vecie. Dar la noi, la marginea Orientului, ce nu se debitează, numai bani să iasă!

Credem că de astă dată maestrul de conferințe e satisfăcut și cu prisosință convins că nu dup-o concluzie preconcepută obicinuim a ne modela critica.

Încă un cuvânt.

Nu contestă, nici afirmă d. Crăciunescu că ar fi plagiat și alte paragrafe pe lângă cele indicate de noi acum opt zile … Conform făgăduielii notăm aci încă câteva izvoare în cari d-sa și-a botezat discursul. Ne pare rău cu tot dinadinsul că, din lipsa de spațiu, nu putem uza de astă dată de partida dublă, românește-franțuzește, ca în numărul anterior; trimitem dar pe lector la pag. VI, VII, 106, 162 și 273 din Questions Contemporaines par Ernest Renan, 2-eme edition, Michel Levy, Paris; la pag. 197, 198 și următ. din „Guardia“, oper. cit. în fine, fără voia noastră suntem siliți înainte de a termina să deziluzionăm chiar pe rectorul Universității, căruia conferențiarul îi adresează o meritată laudă în finele discursului. Ei bine, nici meritele, nici etatea, nici activitatea onor. d. Zalomyt n-au fost suficiente spre a inspira d-lui Crăciunescu o idee originală. Nu! A trebuit să răsfoiască elogiul răposatului Claude Bernard și Lettre a un ami d'Allemagne ale lui Ernest Renan pentru ca să poată zice despre cei 30 de ani de activitate ai veneratului profesor grande mortalis aevi sfatium.

Totuși d. Crăciunescu continua a fi maiestru de conferințe, profesor de facultate, ba, culmea indiferinței, ne trămite după opt zile de matură gândire un monument întreg de… platitudini și de neesactități și o jumătate de citat din La Bruyere. N-avem oare dreptul să raportăm asupra acestor vremuri ciudate ceea ce George Sand scria după 1840 într-un moment de amărăciune:

Que notre epoque est bete et triste, sans grandeur et sans prestige. Si, au moins, elle etait bonne et honnete, on lui pardonnerait d'etre ennuyeuse; mais elle est entre les mains des juifs et, si Jesus revenait, ces gens-la le remettraient en croix.

❦