[10 septembrie 1882]

Sub titlul „Situația politică din România“ „Gazeta generală“ din Augsburg publică următorul articol ce i se trimite din București, cu data de 11 septemvrie.

Astăzi românii serbează aniversara celei dentâi lupte victorioase după sute de ani de apăsare a naționalității lor, luarea redutei de la Grivița, care constituia o parte din formidabila întărire de pământ de la Plevna, li se reamintește azi tuturor locuitorilor țării printr-un Te Deum oficial în toate bisericele. La Sinaia, reședința de vară a regelui, serviciul divin se celebrează de mitropolitul Moldovei, cel primat lipsind din țară.

Au trecut cinci ani de când principele Carol de Hohenzollern comanda dinaintea Plevnei armata ruso-română de împresurare care, la 12 septemvrie, au întreprins asaltul asupra întăririlor turcești. Primite din toate părțile de un cumplit foc de artilerie și de puști, dat din pozițiuni cu totul acoperite, trupele năvălitoare dădeau înapoi pe toată linia, când principele Carol se aruncă în fața batalioanelor române cu cuvintele „Scăpați onoarea zilei și a națiunii“. El le făcu să se 'ntoarcă, să repete asaltul asupra șanțurilor Griviței, pe a cărei înălțimi fâlfâi o oră mai târziu tricolorul român. Din ziua aceea mersul răsboiului se schimbă, în decursul căruia mica armată română se mai distinse prin multe lupte viteze. Rușii aveau așadar toate cuvintele pentru a fi mulțumiți de aliații lor.

Dar alianța era nenaturală și nu se făcuse decât prin puterea împrejurărilor. E cunoscut că, la începutul răsboiului, Rusia respinsese alianța României. Rusia singură voia să învingă pe turci și să libereze națiunile oprimate, pentru ca, după război, să poată dicta legile ei atât celui învins cât și celor eliberați. Când însă opunerea neașteptată a unei armate turcești sub Osman Pașa nu opri numai oștirea rusească în loc, ci o amenința cu nimicirea, comandantul suprem rus se văzu silit a se adresa României cu rugămintea de a-l sprijini și depeșa Marelui Duce Nicolae către principele Carol „Au nom de Dieu, venez vite!“ e înscrisă în cartea istoriei tot astfel ca și gratitudinea cu care Rusia a răsplătit României după încheiarea campaniei. E cunoscut pe de altă parte că, la deschiderea războiului, românii se temeau mult mai mult de liberatorul rus decât de opresorul musulman; că —în zadar — s-au adresat puterilor garante cerând sfat și ajutor, că au protestat în contra intrării rușilor; că s-au văzut siliți a încheia o convenție cu Rusia pentru a nu fi tratați ca inamici de armia ei supraputernică și că, la urma-urmelor, românii fură siliți să dea ajutor Rusiei, pe de-o parte pentru a opri pe turci de-a intra pustiind în România în urma unei oștiri rusești bătute și a preface țara în teatrul războiului, pe de altă parte pentru ca, în caz de victorie, să nu fie cu totul dați pe mâna așa numiților liberatori.

Și-n adevăr ajutorul României i-a costat mult mai scump pe ruși decum se admite în genere. E drept că alianța cu România n-a oprit pe Imperiul țarilor să-i ia aliatului, cu toate protestele, ținuturile din Basarabia; dar Imperiul a fost silit a ținea seamă de activitatea proprie a națiunii române și de atitudinea bărbătească, eroică chiar, a armatei ei; au trebuit să-i lase acesteia deplina neatârnare și prin aceasta Rusia a pierdut roadele victoriilor sale. Scopul războiului întreprins nu era desigur eliberarea bulgarilor de sub jugul turcesc, ci crearea unui stat sau a unei confederațiuni de state care să atârne cu totul de Rusia și să se prefacă cu timpul într-o secundogenitură rusească. Acest stat sau această confederațiune de state avea să cuprinză Bulgaria, Muntenegrul, Serbia și România și să serve pe de o parte de stațiune spre Constantinopol, pe de alta să fie un zăvor în contra unei înaintări eventuale a monarhiei austro-ungare cătră Orient, în cazul dărâmării Imperiului otoman.

Să nu ni se observe că acest plan s-a împiedecat, nu prin atitudinea României, ci prin aceea a Congresului din Berlin; nu ignorăm deloc puterea areopagului european și suntem departe de-a-i opune greutatea relativ mică a națiunii române; dar atitudinea României în timpul războiului ruso-turcesc a fost un factor în mâna Congresului. Situația Rusiei în fața Congresului ar fi fost cu totul alta dacă reprezentanții ei s-ar fi putut înfățișa ca cuceritori sau liberatori ai tuturor statelor balcanice. Afară de-asta cabinetul din San-Petersburg n-a renunțat la dorința și la scopul de-a forma un stat federativ din țările balcanice, ci urmărește și acum acest scop cu toate mijloacele ce-i stau la 'ndemână, prin ambasadorii și agenții săi din București. Știrea răspândită acum câteva zile de cătră un agent rusesc despre o întâlnire încurândă a regelui României și al Serbiei cu principele Bulgariei la Rusciuc cată a se considera ca un ballon d'essai pentru a afla pe de-o parte ce-ar zice puterile europene despre o asemenea întâlnire a principilor statelor balcanice și a trezi pe de altă parte neîncrederea Austriei și Germaniei în contra României și Serbiei. Dacă s-au zădărnicit pân' acum toate silințele și 'ncercările agenților ruși de-a realiza o confederație a popoarelor balcanice cauza e că în București au pătruns demult convingerea că interesele României nu se pot uni defel cu acelea ale statelor slave din vecinătatea ei și apoi instinctul de neatârnare al națiunii care nu îngăduie ca România să cedeze ceva din independența sa, pentru care s-a luptat atât de mult; în fine — last not least — pentru că România posedă un rege din Casa Hohenzollern, care în nici o împrejurare nu s-ar hotărî a se degrada devenind vasalul Coroanei rusești.

Dacă instinctul de neatârnare și de libertate al românilor, care se manifestă atât în politica lor esterioară cât și în cea interioară, i-a ferit pân' acum de-a ajunge să atârne de Rusia, el pe de altă parte a creat un conflict cu monarhia austro-ungară și i-a pus în opoziție cu toate puterile europene, căci în cestiunea dunăreană ei au insistat cu prea multă îndărătnicie asupra punctului lor de vedere, care e, blând vorbind, unilateral, iar inamicii guvernului român — interiori și esteriori — n-au întârziat a făuri din cestiunea dunăreană o armă în contra guvernului, a dinastiei și a țârii.

Spațiul nu ne permite de-a cerceta cestiunea aceasta complicată; mă mărginesc dar numai la observațiunea că fiece națiune, mare ori mică fie, are misiunea deplină de a-și apăra drepturile și interesele ei, dar că nu trebuie să meargă atât de departe ca să ignoreze sau să atingă interesele și drepturile unei alte națiuni, mai ales când aceasta e un stat vecin cu mult mai puternic. Dreptul strict, în multe cazuri, nu se poate aplica fără pagubă nici măcar într-un litigiu între două persoane private; cu atât mai puțin între două state învecinate a căror interese se întrețes în mii de direcții și sunt atât de varii încât prudența impune fiecărei din părți concesiuni în unele cazuri, pentru ca și partea cealaltă să încline a face concesiuni în alte cazuri. Chiar un stat mai mare și mai puternic decât România s-ar măcina cu timpul prin conflicte continue cu toți vecinii săi; afară doar dac' ar avea un protector foarte tare într-una din puterile mari și dominante în Europa. Un asemenea protector România 'l poseda odinioară în Franța, sub Napoleon III; dar azi nu mai există în Europa nici o putere care să exercite o influență dominantă, căci singura care ar putea-o nu voiește s-o exercite.

Nu e îndoială că România se bucură în prezent de mare bunăvoință din partea Germaniei: nu numai pentru că regele e un Hohenzollern, ci pentru că conducătorul politicei germane a recunoscut marea vitalitate a poporului românesc, pentru că știe a apreția importanța situației geografice a țării și o serie de alte împrejurări cari crează României pentru viitor o misiune politică și militară la porțile Orientului.

Dar, oricât de mare ar fi părtinirea cancelarului german pentru România, ea nu e îndestul de mare pentru a o favoriza în socoteala Austro-Ungariei, care e și mai importantă pentru el. Se pare așadar că din Berlin i s-a dat regelui României sau guvernului său sfatul urgent de-a aplana cât se poate de curând diferențele pendente între Austro-Ungaria și România cu privire la cestiunea Dunării, într-un mod cât se poate de echitabil pentru amândouă părțile.

E sigur însă că, după ce s-a făcut o schimbare în direcțiunea Afacerilor Esterioare ale României și după ce d. Dimitrie Sturza a luat portofoliul Esternelor, România va renunța la punctul ei vechi de vedere, la non possumus, în cestiunea dunăreană. Deși nu s-a aflat încă modul de învoială cu Austria, totuși se caută și, dacă se va fi aflat, putem aștepta cu siguranță că în România se va fi creat un nou element puternic pentru garantarea păcii europene.

Aceste sunt aprețierile corespondentului „Gazetei generale.“ Din parte-ne observăm că concesiile de natura celor cerute în cestiunea dunăreană nu numai că ating autonomia și suveranitatea României, dar creează totodată un precedent pentru ca alte puteri rivale să pretinză concesii analoge. Este însă interesul bine înțeles al României de-a evita până și părerea că ar nutri vro preferență fie pentru Austro-Ungaria, fie pentru Rusia. Nu voim și nu e de nici un folos pentru autonomia noastră de-a înclina într-o parte ori într-alta și de-a ne preface de bună-voie în mărul de ceartă între cei doi puternici vecini. O mănținere strictă a autonomiei noastre în politica esterioară, o egală evitare a influenței fie a uneia, fie a celeilalte dintre puteri, e o garanție mai sigură pentru mănținerea păcii decât concesii unilaterale, menite a ne câștiga poate simpatiile unuia, dar cu atât mai proprii pentru a stârni rivalitatea celuilalt.

❦