[7 septembrie 1882]

Sunt o seamă de medici a căror îndărătnicie teoretică este atât de mare încât puțin le pasă dacă bolnavul lor merge bine ori rău: odată diagnoza făcută, acest din urmă e condamnat să beie seria întreagă de decocturi prescrise de discipolul lui Ipocrat. Zvârcolească-se cât o pofti, meargă-i cum i-o merge, hapurile trebuiesc înghițite, fumurile trebuiesc inhalate, pentru că așa scrie la carte. Dar s-o potrivi starea bolnavului ori nu cu cele spuse în carte, asta nu-l privește pe medic; e vina bolnavului dacă, tratat sistematic, după idei preconcepute și a priori, a dat ortul popii. Fost-au tratat conform regulelor? Asta-i cestiunea. Dacă și-a zvârlit potcoavele și ni s-a închinat cu plecăciune e treaba lui.

Astfel ni se pare și medicul nostru politic, d. C.A. Rosetti. Legea electorală, iată cauza tuturor relelor; sufrajul universal sau măcar apropiarea de el, iată medicamentul sigur care, aplicat României, are s-o lecuiască de toate urmările domniei fanarioților, invaziunilor rusești, imigrațiunii străinilor, decăderii economice și politice.

D. C.A. Rosetti ne spune chiar că a studiat istoria în curs de atâția ani de zile și că la aceste rezultate teoretice a ajuns; așadar nu mai rămâne îndoială că, cu câțiva paragrafi noi de lege, starea se va 'ndrepta numaidecât.

Permită-ne d. C.A. Rosetti a-i face o mărturisire modestă, căreia va binevoi a-i da puțină crezare. Și noi am studiat istoria. Din această istorie, scrisă de oameni nepărtinitori, am constatat cu mirare că starea bună sau rea a unei societăți nu atârnă mai niciodată nici de forma de guvernământ, nici de legi, ci cu totul de alte împrejurări. Am constatat cu mirare cum despoți cari considerau statul ca o proprietate a lor și legile ca pe niște acte de bunăvoință personală au produs cele mai fericite rezultate în țările supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II-lea, un Petru cel Mare, o Elisabetă a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economică, dreptatea în statele lor; guvernul unui despot ca Napoleon I a făcut mai mult pentru bunăstarea și administrația regulată și îngrijită a Franței decât tot șirul de regi dinaintea lui. Pe de altă parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decăzut până unde numai o colectivitate omenească poate cădea și tocmai medicamentul prescris de d. C.A. Rosetti a fost unealta cea mai puternică a unei tiranii cumplite, adeseori bestiale.

Așadar, dacă nu tăgăduim că multe din cele ce se petrec în vremea alegerilor sunt conforme adevărului, nu e pentru că am crede că prin reforme s-ar putea aduce vrun bine. Suntem siguri că o altă stare de cultură, că mai multă știință, o mai îngrijită educație, o accesibilitate mai reglementată la demnitățile publice, după măsura meritului și învățăturii, ar da rezultate mai bune, oricare ar fi forma de guvernământ în România; și că, din contra, cele mai escelente legi scrise pe hârtie nu vor avea nici un efect într-o țară unde munca agricolă se face cu aceleași instrumente primitive și cu aceeași risipă de putere musculară ca acum cinci sute de ani, unde muncă industrială nu există, unde învățământul de la bază pân-în vârf e mediocru.

De-aceea am zis: „Corupțiunea este generală, e espresiunea culturii vicioase a românilor“.

D-sa ne răspunde că aceasta-i o credință a conservatorilor, pe care-o respectă, dar o combate, fiind cu totul greșită și foarte periculoasă pentru viitor.

Greșită? D. C.A. Rosetti ne datorește proba în contrariu. Oare dorește o listă de toate nulitățile cari joacă cel întâi rol în țara noastră, de toate inepțiile administrative răsărite din pură ignoranță, un album de portrete al partidului dominant? Ni s-ar zice că insultăm și facem personalități, cu toate acestea unui asemenea album nu i-ar putea contesta nimeni veracitatea.

Periculoasă e maniera noastră de-a vedea? Pericolul nu consistă însă în ceea ce afirmăm noi, ci în realitate. Oricât de întunecos ar fi tabloul ce l-am face stării nostre de cultură, realitatea aievea 'l întrece, și-n această realitate rezidă în adevăr periclitarea viitorului nostru.

Noi vedem așadar în starea de cultură răul acela care nu poate fi vindecat prin o lege, ci numai prin muncă constantă și afirmăm că oricine crede a putea înlătura relele printr-un text paragrafat se înșeală pe sine, dacă nu vrea poate să înșele pe alții. Din acest punct de vedere orice reformă e sterilă, dacă nu stricăcioasă, și acest punct de vedere critic l-am opus proiectului de reformă. Venind însă la proiect în sine, am cerut un singur lucru d-lui C.A. Rosetti, abstracție făcând de eficacitatea problematică a propunerii sale: să fie consecuent cu sine însuși.

D-sa nu e consecuent.

Nu se unește când zice că „numărul nu este nicicând o cauză de lumină“… „În mulțime, din contra, domnește totdauna moralitatea.“ „Între 20 de răi se găsesc tovarăși la păcătuire, între o sută mai cu greu, între o mie se vor găsi cenzori“.

Care-i consecuența firească a acestei enunțări? Votul universal.

Cu toate astea d-sa nu-l cere.

Supremul număr fiind suprema moralitate, virtute, lumină, de unde ia d. C.A. Rosetti dreptul de-a esclude de la o egală participare a votului toată suflarea câtă exista în țară? De ce toți alegătorii din comune urbane, știu ori nu a citi, să voteze direct, iar țăranii numai prin delegație? Cu cât mai mulți vor fi cu atât mai multă lumină și moralitate.

Știm bine că mulți vor fi zâmbind la teoria cu totul nouă că numărul, nu calitatea și cultura, ar fi determinând lumina unei adunări de oameni. D. C.A. Rosetti o crede însă și această credință o respectăm. Dar ar fi bine s-o respecte d-sa însuși.

N-o face însă; căci „domnia fiind numai în mânele claselor dirigente, ele vor respinge desigur astăzi votul universal“, de aceea d-sa „propune numai ce s-ar putea face în epoca, în zilele în care vorbește“.

Această concesiune prețioasă, însă timporară, pe care-o face claselor dirigente e o abatere serioasă de la principiul absolut, o apostazie a credințelor proprii în favorul credințelor politice a adversarilor. Din momentul în care, incidental chiar, se recunoaște rațiunea de-a fi a claselor dirigente, ba chiar li se fac concesii foarte vătămătoare ortodoxiei „sufrajului universal“, am intrat cu totul în apele acelor clase dirigente cari, consistând ele înșile din grupuri deosebite prin cultură și avere, au recunoscut între ele această inegalitate firească care le stăpânește și au admis împărțirea pe grupuri, pe colegii. Votul claselor dirigente e dat în privirea aceasta; ele, precum însuși d. C.A. Rosetti mărturisește, ar respinge desigur votul universal. Dacă l-ar respinge tale-quale, în întregul lui, oare nu l-ar respinge și ca măsură prealabilă, și ca reformă care tinde, într' acolo? Cine nu vrea scopul nu vrea nici mijloacele ce tind a-l realiza; cine nu vrea votul universal nu vrea fără îndoială nici o reformă care s-apropie de el.

❦