[26 ianuarie 1882]

Ședința adunării de vineri, 22 ianuarie, a avut o însemnătate deosebită, nu numai prin înălțarea de simțire și vederi a oratorilor opoziției, ci și ca dovadă de căderea morală a guvernului.

Se știe în adevăr, și toate organele de publicitate din capitală au înregistrat faptul că, în decemvrie anul trecut, mai multe sute de familii române din Banat sosiră în București, pentru a cere pământuri în Dobrogea, că aceste pământuri li s-au refuzat și că sărmanii emigranți s-au întors în Banat, ducându-și morții în spinare. O priveliște sfâșietoare se prezinta ochilor omenești de-a lungul drumurilor țării. Crivățul, acest dușman de la nord al șesurilor noastre, îi sufla din urmă ca frunzele, cu toate acestea era mai blând decât oamenii de piatră cărora le ceruse o patrie și un cămin; iar în locul în care se 'ntorceau îi așteptau bântuirea străinătății, siluirea limbii și legii, robia sufletească, mai greu de purtat decât robia trupului.

În zadar țăranii aceia își bat cânii în amintire că n-au păzit Capitoliul de galii lui Brennus! Nu galii amenință azi Capitoliul naționalității române, ci apologiștii lui Blanqui și ai nihiliștilor, oamenii cari n-au în memoria lor nici colindele, nici legenda grațioasă a băilor lui Ercul, nici avutul istoric al acestui mare și nefericit popor care se numește poporul românesc.

Cât triumf a avut ministrul de interne al Ungariei când, la 27 decemvrie anul trecut, a adresat o circulară către toate prefecturile din județele locuite de români, opt județe între Crișuri, în Maramurăș și Banat, treisprezece județe în Transilvania, circulară prin care obligă pe prefecți de-a spune și moților și mocanilor și câmpenilor și pădurenilor și celor de pe Mureș și celor dintre Crișuri că… d. ministru de esterne al României a declarat prin anume notă oficială că guvernul din București nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea. Străinilor!

Trebuia să li se spuie odată aceasta consângenilor noștri din Transilvania și din Țara Ungurească, că pentru onor. Stătescu și pentru d. I. Brătianu ei sunt… străini, și guvernul din Pesta a fost însărcinat cu aceasta gingașă și ironică misiune.

A! dac' ar sosi la Predeal ori la Vârciorova jucători de cărți de profesie, mironosițe ale cafenelelor cântătoare, cavaleri de industrie, speculanți care-și drapează evreul lor fizic în maniere franțuzești, vânători de noroc, întreprinzători fără capitaluri, regele Stroussberg cu suita lui de conți și baroni silezieni, c-un cuvânt neagra speculă, feneantismul, străinul în forma lui cea mai amăgitoare, cea mai improductivă, cea mai speculantă… cu atât mai bine! Largi îi stau porțile țării deschise, ofițerii salută, de-a doua zi trăsuri aurite îi duc în sferele cele mai nalte chiar, un democrat își va alege cumnatul printre ei, un prinț de sânge ginerele; dar dacă poporul nostru, al nostru de șaisprezece veacuri, bate umilit la poarta țării și cere nu ranguri, nu demnități, nu întreprinderi, ci ocazia de-a munci onest și de-a păstra în inima lui neatinsă conștiința marii lui origini și caracterul lui înrădăcinat, poarta e închisă; el nu are bilet de emigrare, n-are acte. Pe d. C.A. Rosetti, pe onor. său cumnat, nu i-a întrebat absolut nimeni dacă s-a lepădat de vreo protecție străină, dacă au pașaport de emigrare, de ce origine sunt. Dar țăranul român, același pretutindenea între Tisa și Nistru, e… străin… de origine română!

Căci care-i opinia blondei umbre a d-lui Brătianu în această privire? Escelența aceasta e atât de rău informată încât nici nu știe nimic de circulara ministerului unguresc, făcută pe baza notei sale oficiale (cu al cărui număr și dată îl servim mai sus), iar d. I. Brătianu zice: „Ar voi d. Lahovari să populăm Dobrogea cu supuși străini de origine română“.

Străini de origine română! Contradictio in adjecto. Străini cari nu știu altă limbă decât a noastră, cari sub orice regim se simt și se numesc români, cari au trecut din Oltenia în Banatul Severinului, acea veche posesiune a banilor olteni de unde până azi a rămas vorba ban. Bătrânul Mircea, Dei gratia Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus, împreună cu toți banii Basarabi erau străini de origine română. Străini de origină era, după maniera de-a vedea a d-lui Stătescu, însuși Bogdan Dragoș, întemeietorul Moldovei, pe care Ludovic I al Ungariei, prin hrisovul de la 2 februarie 1365, îl numește, împreună cu toată dinastia Dragoșizilor Maramurășului, sperjur și uitător de datorii, unealtă oarbă a unei neastâmpărate ambiții, pentru că, părăsind vasalitatea în fruntea poporului său, fondase un stat neatârnat, alături cu Ungaria? Străin de origine română a fost Alexandru Basarab care a înfrânt pe regele Carol Robert și toți acei pe care mater parens, muma născătoare a neamului românesc, Transilvania, i-a revărsat în șesul Dunării, pentru a crea cu spada și plugul moștenirea istorică a neamului latin de lângă Dunăre? Și Bogdan și Radu Negru au ieșit fără pașaport de emigrare de sub dominațiunea străină, pentru că preferau libertatea lor de conștiință onorilor și siguranței ce le prezenta dependența de coroana Sf. Ștefan, și străini de origine română au creat România pe teritorii ce fusese ocupate de Changanii cumanilor și de oarda nogailor. Dar oare tot șesul acesta, bolnav și espus fără curmare invaziilor despre miazănoapte și miazăzi, rămas-ar-fi românesc fără ca din veac în veac să se fi împrospătat populația lui istorică cu străini de origine română?

Dar destul despre aceasta. Ar însemna a nu cunoaște elementele istoriei noastre pentru a ignora fenomenul constant al reîmprospătării etnice a țării noastre de cătră elementele vergine ale munților noștri și a celor ardeleni, pentru a nu ști că Basarabii chiar au venit de unde au venit familiile bănățene, și Moldova din Maramureș.

Dacă pân' acum am făcut puțină vorbă în privirea cazului acestuia este pentru că nu voiam să ni se substituie veleități politice, căci popularitatea n-o gonim niciodată cu prețul vexațiunilor consângenilor noștri. Numai d. Brătianu, când e în opoziție, încalică și calul de bătaie al unui ideal politic, nerealizabil în forma lui urmărită pentru a câștiga popularitate și a face paradă de naționalism, o paradă care induce atât de lesne în eroare ziarele de peste Carpați. Avem prea mare credință în vitalitatea poporului românesc de pretutindeni și o prea geloasă temere de înrăutățirea stării lui, deja destul de rele, ca să gonim popularitate pe seama nefericirilor lui actuale.

Aci însă nu e vorba de veleități politice ori naționale, ci de ceva cu desăvârșire practic, de bun simț comun: de colonizarea câtorva sute de familii române în Dobrogea, care ieșiseră din Banat fără pasport de emigrare. În realitate nu există nici un cartel de estrădare între Austria și România, nici măcar pentru dezertori. A rămas până acum la aprecierea judecătorilor de instrucție și a procurorilor de a recomanda estrădarea oamenilor vinovați de crime comune și nimic mai mult. Oamenii nu aveau nici o vină; pe nici un cuvânt juridic, mai ales pe nici unul constituțional, nu se putea acorda estrădarea lor.

D. Cogălniceanu, în discursul său pe cât de elocuent pe atât de adevărat și în moțiunea propusă, n-a cerut decât ca

guvernul să păzească cu sfințenie vechea ospitalitate, vechiul obicei al pământului, de vreme ce România nu are cu statele vecine convențiuni cari s-o oblige la dureroasa estrădare a unor familii de origine română.

Ce-a răspuns Camera prin gura ilustrului său Fleva, nu străin de originea română, ci român de origine oacheșă?

A respins moțiunea.

Va să zică majoritatea Flevilor cere să nu se respecte ospitalitatea, cere să se estradeze familiile române cari ar trece Carpații pentru a se așeza în țară.

Iată ceea ce trebuia constatat. Pe d. Fleva, de-o origină cât se poate de îndoielnică și de-o cetățenie română și mai problematică dacă se poate, nu-l întreabă nimenea dacă are pasport de emigrare din țara turcului. Familiile cari or avea nefericirea de-a fi române vor fi însă estradate din România.

Iată ceea ce nu înțelegem și ne pare absurd, dar ceea ce trebuie constatat: că votul de alaltăieri al majorității și respingerea moțiunii Cogălniceanu creează un precedent statornic și o regulă de drept internațional pentru înțelepciunea guvernelor roșie. Să fie deci bine știut că orice străin, fie speculant, fie colportor, aibe ocupații imorale chiar, e primit în România fără restricție, iar țăranul care vine să muncească e estrădat fără ca să existe cartel de estrădare între noi și străinătate și că această teorie a fost erijată în lege prin votul de sâmbătă.

Nu putem sfârși fără a releva unele cuvinte rostite de d. Cogălniceanu în privința însemnătății naționale a proclamării regalității. Strănepotul cronicarului Ioan Cogălniceanu zise:

Regalitatea însemna ridicarea conștiinței naționale, afirmarea demnității și independinței țării… Când acei ce trebuie să apere drepturile acestei țări nu au curajul pe care-l aveau acei gospodari, acei Domni regulamentari, acei vasali din trecut, atunci permiteți-mi să declar că am proclamat un rege, dar nu am făcut un regat român, căci regatul însemnează neumilire.

D. Stătescu se simți împuns de aceste cuvinte și răspunse:

D. Cogălniceanu, după ce-a făcut paralelism între cum se petreceau lucrurile sub Domnii pământeni și cum se petrec acu, a zis că țara, proclamând regatul, nu a întemeiat și regalitatea și că românii ar fi mai puțin ocrotiți astăzi în țară de cum erau sub Domnii regulamentari.

Protestez contra acestor cuvinte.

Nu scrutăm cestiunea de principiu a regalității. Ceea ce putem afirma însă, cu istoria în mână, este că Domnii pământeni erau Domnii rasei române, erau duci ai neamului românesc. Ca atari ei erau solidari cu rasa română și pururea gata a-și pune capul la mijloc pentru drepturile acestei individualități etnice. Nouă ni se pare însă că în hotelul actual intitulat „România“ espresia etnologică e prea mult deconsiderată în favorul espresiei geografice, fie aceasta locuită de orișicine. Aceasta e atât de adevărat pentru trecut încât pururea se deosibea rasa pământeană de rasele străine, din care unele (bunăoară armenii) erau mai vechi în țară decât românii înșiși. Nu doar că românii ar fi fost vreodată netoleranți. Dar ceea ce voiau să păstreze aci era caracterul lor național, esprimat în limbă, în datini, în legi. Ni se pare deci că, în această privire, în privirea protectoratului firesc ce Domnii pământeni îl esercitau asupra elementului românesc față cu orice alte elemente, d. Stătescu degeaba protestează. Era nouă a României este aceea în care elementele vechi și naționale ale țării au fost în parte suplantate de elemente, nu zicem stricăcioase, dar în orice caz de o ocultă noutate. Nu voim să urmărim până la estrem această problemă, observăm însă că noi am fost cei dentâi cari am relevat-o, statornicind totodată că coroana română cată să fie solidară cu rasa română mai cu seamă. Nu zicem că sub cerul acestei țări să nu trăiască și să nu înflorească oricâți oameni de altă origine. Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab, e că țara este, în linia întâia, elementul național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determineze soarta și caracterul acestui stat.

Avantaje trecătoare ale producțiunii, cauze economice și politice pot în adevăr să grămădească înlăuntrul espresiei geografice elemente străine și cu drept cuvânt împăratul Emanoil Paleologul zice că oameni mai toleranți, mai primitori de străini ca românii nu mai sunt pe fața pământului, deci în această privire nici noi nu dorim să fie altfel… dar până aci și nu mai de-parte. Cel care respectă caracterul propriu și libertatea de manifestare a oricărui alt geniu național contractează prin aceasta el însuși dreptul de a fi respectat în toate ale sale și când Vasile Vodă Lupul poruncește ca „Cel ce-și viclenește moșia și neamul, mai rău decât ucigașii de părinți să se certe“ el stabilește prin aceasta solidaritatea între români, făcând din fiecare un ostaș deștept al naționalității sale.

❦