[27 ianuarie 1882]

Într-un lung articol, prin care ni se impută nouă îndeosebi boala morală de care n-am suferit niciodată, reaua credință, „Românul“ substituie adunării proprietarilor, ținute la Iași, intenția de-a amâna la calendele grece reforma legei tocmelelor agricole.

Întrebăm cu mirare cine îndreptățește pe scriitorii organului oficios de-a presupune o asemenea intenție unui Vasile Alecsandri, unui Nicolae Roset-Rosnovanu, unui Grigorie Sturza? Noi am sfătuit din nou pe confrați, precum i-am fi sfătuit și în rândul trecut, să viziteze moșiile acestor bărbați și să constate în ce stare sunt locuitorii de pe ele în asemănare cu cei de pe moșiile coreligionarilor politici ai d-lui C.A. Rosetti. Se vor convinge atunci că interesul pe care o sumă de proprietari îl au pentru soarta țăranului nu este deloc platonic, nu este un mijloc de-a câștiga popularitate și pensii reversibile, ci e un interes adânc, înrădăcinat în patriotismul acestor bărbați, în conștiința de solidaritate națională și economică dintre marea proprietate moșneană și mica proprietate țărănească.

De ce se acuză însă o clasă de oameni pentru rele a căror izvor n-au fost niciodată ei? De ce „Românul“ nu ține seamă că această spoială franțuzească, această brumă de civilizație rău înțeleasă și copiată de la străini costă mult, disproporționat de mult, pe poporul nostru și că cauza de căpetenie a sărăciei lui nu sunt învoielile agricole, pe cari mai n-ar fi avut nevoie să le facă decât pentru a-și procura lemne și pășune, ci dările cătră stat, cătră comună, cătră județ, cari se traduceau în bani împrumutați, iar aceștia în muncă? De ce nu se ține seamă că pensiile reversibile pentru pretinse merite politice și naționale trebuiesc plătite de undeva și de cineva și că ele apasă în ultima linie pe producător și anume pe producătorul de căpetenie, pe țăran?

Lovitura de stat de la 1864 a avut o generoasă intenție, dar a fost viciată prin pripă. La 1 mai țăranul s-a culcat încă clăcaș, neavând de plătit statului într-un an de zile decât faimosul galben găurit și șase zile de șosele, fără nici o îndatorire cătră comună, fără nici una cătră județ. La 2 mai — peste douăsprezece ore, fără nici o tranziție — el s-a trezit om liber, dar cu sarcini înzecit de grele, stăpân absolut pe o bucată de pământ, dar acea bucată grevată cu însemnate anuități cătră stat; cu îndatorirea de-a susține self-governmentul comunei și al județului, cu sarcina miilor de noi postulanți, ieșiți din pământ, din iarba verde, pentru a aplica reformele. Atunci băieții din băcănii și ateliere de meseriași părăsiră pacinica lor ocupație, pentru a se boieri în notari comunali, învățători rurali, arhivari, paraarhivari — o generație nenumărată de logofeți fără învățătură și fără seriozitate morală, cari nu știau decât a scârțâi două slove pe hârtie, deveni elementul domnitor în România și pepiniera actualilor roșii. Astăzi există, după calculele ingenioase ale d-lui A.V. Millo, aproape patruzeci de mii — o armată mai mare decât cea permanentă — de asemenea logofeți din cari mulți au ajuns deputați, milionari, aspiră a deveni miniștri. Toată armata aceasta a contractat trebuințe occidentale pe care nu le poate satisface prin producțiune proprie, deci cineva trebuie să le satisfacă. Acest cineva e în ultima linie poporul producător.

Nu raporturile juridice dintre marii și micii cultivatori sunt cauza sărăciei țăranului, ci declasarea generală a societății vechi, improvizarea a sumedenie de cenușeri în oameni de stat, încărcarea fără tranziție a țăranului cu sarcine publice, enorm de mari în asemănarea cu sarcinile aproape ridicole pe care le purta poporul nostru în vremea Domnilor regulamentari.

Așadar nu se vorbească de cestiunea agrară la noi, unde ea n-a existat niciodată, unde țăranul a fost pururea liber, pururea capabil de-a deveni proprietar și de-a sui, pe cât îl iertau puterile, scara înaintării sociale. Nu se compare Irlanda înfeudată cu datinele pe deplin drepte și echitabile ale vechii noastre țări. Vechile clase dirigente aveau în grad mare cunostința practică a țării și un admirabil simț istoric. Pentru a dovedi cât de adevărat este aceasta, ce drepte, ce întemeiate, ce echitabile erau totodată vederile generației abia trecute în privirea raporturilor agricole, credem oportun a publica un document încă inedit și de cel mai înalt interes în materie.

Este raportul comisiei numite acum treizeci de ani, în virtutea stipulațiunilor Tractatului de la Balta-Liman, pentru a revizui și regula relațiile dintre proprietari și mici cultivatori, pentru a fixa drepturile și îndatoririle reciproce și totodată pentru a pune reformele cari erau judecate necesare în diferitele ramuri a serviciilor publice din Țara Românească.

Oricine va lua cunoștința acestei remarcabile lucrări se va putea convinge că, cu toate că situațiile sunt diferite, principiile cari au fost atunci stabilite slujesc încă azi ca bază la raporturile mutuale între proprietari și săteni, dovadă nouă că solid și durabil este numai ceea ce are temelie pe justiție și echitate, precum și pe ceea ce este avantajos părților interesate. În urma acestui raport a fost elaborată și promulgată legea din 23 aprilie 1851 relativă la legăturile și îndatoririle reciproce dintre proprietari și lucrători, lege care-a regulat materia până la reforma lui Cuza Vodă. Rezultatele salutare au fost imediate, au restabilit liniștea și răspândit un trai mai bun în țară.

Într-adevăr, își aduce lumea aminte că, în urma turburărilor revoluționare din 1848, al cărora cea mai principală unealtă a fost vasta propagandă anarhică și antisocială întreprinsă în mijlocul sătenilor și pentru izbutirea căreia toate mijloacele au fost puse în joc spre a seduce și rătăci pe locuitori, aceștia, dând crezare făgăduielilor mincinoase ce li se făcuse, suspendase orice muncă agricolă, refuzau d' a cultiva pământul și d' a achita datoriile ce le aveau către proprietari. A rezultat astfel o criză care s-a prelungit vreo doi-trei ani și care era să ruineze țara, după ce răspândise foametea. Credem de prisos a ne mai întinde în această privință; ne referim chiar la textul menționatului raport, constatând în treacăt că este de notorietate publică și netăgăduit că de la legea din 1851 a început în adevăr să progreseze agricultura, prăsila vitelor, starea săteanului, arendașului, a proprietarului.

Legea rurală, regulând o mare cestie socială, a pus un capăt și neobositelor intrigi ale agitatorilor, cari izbutiseră a aduce în țară o anarhie devenită intolerabilă. Onoarea rezolvării acestei mari cestii revine domniei lui Cuza, sub auspiciile d-lui Cogălniceanu. Aplicarea s-a făcut, lucru extraordinar, fără zguduire. Explicarea acestui fenomen se poate atribui în mare parte legii din 1851, care a fost ca o lege pregătitoare, dovadă că instituția ei a fost așa de bună încât astăzi în practică tot pe aceeași tradițiune urmează agricultura.

Legea rurală dedese o nouă impulsiune agriculturii și, dacă legiuitorul ei ar fi prevăzut să oblige pe săteni să conserve și să nu spargă izlazurile vitelor, ar fi fost mult mai avantajos pentru conservarea vitelor, al căror număr a scăzut treptat cu 25 la sută de la 1866 încoace. O cestie mare socială s-a rezolvat, impulsiune nouă s-a dat agriculturii, cu toate acestea arendașii sunt tot ruinați, țăranii nu stau mai bine, proprietatea funciară este disprețuită.

Dacă am fost fericiți să ieșim din legea rurală fără zguduire, să nu provocăm un mare pericol, de-a lăsa să se încerce a se inventa o cestie socială neîntemeiată, care-ar aduce iar foametea ca la 1848 și la 1866.

Învoiala de bunăvoie sau libertatea tranzacțiunilor a existat totdauna și trebuie menținută: săteanul liber și stăpân pe munca sa, pe vitele sale, proprietarul pe proprietatea sa. Însă trebuie garantată o deplină securitate pentru părțile contractante, ca nici una nici alta să nu fie victima celeilalte. O bună administrație cinstită, experimentată și vigilentă ar fi primul, cel mai bun și folositor remediu.

Așa, viciul organic al lipsei unei administrațiuni instruite, echitabile și binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri și a fost izvorul abuzurilor. Ar fi de dorit deci ca să nu se atribuie rezultatele de azi unei cauze factice și neadevărate, ci să se rapoarte la cauza lor adevărată, la declasarea generală, la lipsa unei administrații oneste și capabile. Dacă o lege generală este posibilă în asemenea materie, ca să îmbunătățească starea actuală și să nu aducă o perturbație îngrozitoare în economia țării ea va trebui să sancționeze principiile legilor din trecut și să nu vizeze la nici un sistem nou. Reforma ar consista așadar mai cu seamă în măsuri cari ar zădărnici posibilitatea abuzurilor.

Relevăm dar că aceeași comisie de acum treizeci de ani a propus acele reforme cari ar fi garantat o sănătoasă dezvoltare a vieții organice a statului și cari până-n ziua de azi au rămas deziderate.

Comisiunea, după ce s-a ocupat de cestia agricolă care-i fusese recomandată să fie principalul scop al deliberărilor sale, a indicat într-un mod sumar reformele cari i-au părut cele mai necesare în diferitele ramuri ale administrației.

Ne vom mărgini a cita între altele:

regularea modului de numire și înaintare în funcțiunile publice;

revizuirea legii asupra alegerii membrilor adunării generale;

regularea legii asupra celor șase zile de lucru ce săteanul era dator să facă pentru construirea podurilor și șoselelor;

regularea sentențelor judiciare date definitiv și în ultimă instanță.

Este de constatat că aceste reforme, a căror urgență era demonstrată în 1849, n-au fost realizate și a căror importanță majoră încă astăzi așteaptă execuția lor.

Modul de admisibilitate și înaintare în funcțiunile publice a dat loc, într-adevăr, la câteva regulamente, dar în fapt a rămas literă moartă. Favoarea și interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaților statului, cu toate că cine nu știe că capacitatea, experiența, integritatea și probitatea factorilor însărcinați d' a aplica legile și regulamentele sunt condițiuni esențiale a mersului regulat al unei bune administrații, a garanției drepturilor și apărării intereselor fiecăruia și prin urmare a bunului trai și liniștei publice? Dar sub regimul actual interesul personal, conveniențele de coterie primează interesul general și binele public. Necesitatea d' a conserva o majoritate compactă și devotată în Adunări trece peste oricari alte considerații. Pentru a dobândi glasurile deputaților trebuie exigențele lor satisfăcute, se încredințează funcțiunile delicate de prefecți și subprefecți creaturilor deputaților cari, sub numele lor, administrează districtele după plac și dispun fără nici o responsabilitate de interesele, de averea și de onoarea cetățenilor. Funcțiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricați, loviți de sentințe judecătorești; astfel anarhia și dezorganizația domnesc pretutindenea, și muncitorii de pământ sunt supuși la vexațiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze cari aduc mizeria între arendași, proprietari și săteni.

Cât despre legea electorală, avem tristul și scandalosul spectacol al necontenitelor violări la care este supusă sub presiunea oficială care se etalează fără pudoare și sub arbitrariul care domină toate operațiunile în aplicarea ei.

Aducerea la îndeplinire a sentințelor definitive și date în ultimă instanță este în vecie amânată, încât interesații sunt siliți a aștepta zece ani și mai bine bunul plac al oamenilor de la putere pentru a intra în posesiunea drepturilor lor, dacă nu sunt servii devotați ai guvernanților, încât justiția, subordonată politicei, a devenit o ficțiune și nu mai există nici o garanție pentru cele mai prețioase interese ale societății.

Situația țării devine astfel din zi în zi mai gravă, mai întristătoare; rădăcinile răului devin mai adânci și criza este de natură a preocupa oamenii bine cugetători. Ar fi vremea ca toate puterile vii ale țării să se unească strâns pentru a aviza serios la mijloacele d' a preveni pericolele iminente cari amenință starea socială, economică și politică a acestei țări, încredințate unei exploatări din cele mai lipsite de pudoare.

❦