§ 12 Reunirea libertăţii şi a existenţei în cunoaştere.

Cunoaşterea absolută este privită ca existenţă absolută, conform esenţei ei lăuntrice şi imanente – adică înţelese făcând abstracţie de absolutul pur şi simplu (paragraful 5); ea este privită ca libertate absolută, în virtutea producerii sale lăuntrice şi imanente. Însă absolutul nu este nici cea dintâi, nici cealaltă, ci este amândouă, fiind pur şi simplu una, iar în cunoaştere cel puţin, acea dualitate se contopeşte într-o unitate. Dar chiar exceptând acest lucru, absoluitatea cunoaşterii este tocmai cea a cunoaşterii, aşadar, întrucât cunoaşterea există pentru sine, vizează doar cunoaşterea care poate fi absoluitate numai în măsura în care dualitatea din aceasta se contopeşte într-o unitate. De aceea există în mod necesar în cunoaşterea însăşi, pe cit de cert ea este o cunoaştere, un punct de reunire a dualităţii absoluităţii sale. Către acest punct de reunire – iar nu către elementele separate, având în vedere că au fost descrise suficient – ne îndreptăm atenţia de acum înainte. Cel puţin o componentă a elementelor separate, care trebuie reunită cu o alta în cunoaşterea ce urmează să fie descrisă, este libertatea lăuntrică a cunoaşterii. Prin urmare, punctul de unitate superior pe care trebuie să-1 descriem, se întemeiază pe libertatea absolută a cunoaşterii înseşi, o presupune şi este posibil numai odată cu această presupunere. Deci el este chiar şi din acest motiv un produs al libertăţii absolute, nu poate fi dedus din altceva, ci numai instituit pur şi simplu; este, dacă este, pur şi simplu pentru că este, iar dacă nu este, nu este pur şi simplu pentru că nu este. Atât în legătură cu forma sa exterioară.

Apoi, în cadrul cunoaşterii absolute pe care am descris-o (în paragraful precedent) şi care vizează libertatea cunoaşterii, premisa este aceea că întreaga cunoaştere şi-ar avea originea în libertate şi că, întrucât libertatea este unitate, s-ar trece de la unitate la diversitate. Numai o dată cu premisa acestei reflectări de sine a libertăţii devine posibilă reflecţia unificatoare superioară, despre care vorbim aici; de îndată ce aceasta este însă instituită, ea este pur şi simplu posibilă. Deci ea rezidă nemijlocit în unitate, porneşte de la unitate şi, potrivit esenţei ei, nu este nimic altceva decât o existenţă-pentru-sine lăuntrică a acelei unităţi, existenţă care e pur şi simplu posibilă într-o cunoaştere, însă numai cu ajutorul libertăţii.

(Această rezidare în unitate şi această existenţă pentru sine, care, aşa cum a rezultat, apar numai prin libertatea absolută a cunoaşterii, constituie o gândire. În schimb, oscilarea în diversitatea elementelor separate constituie o intuire; simple determinaţii lexicale pe care le putem adăuga chiar aici. De altfel, se menţine explicaţia noastră anterioară: cunoaşterea nu rezidă nici în unitate, nici în diversitate, ci în şi între amândouă; căci nici gândirea, nici intuirea nu înseamnă cunoaştere, ci numai amândouă în reunirea lor constituie cunoaşterea.)

Mai departe: această reflecţie unificatoare presupune în mod evident o existenţa, anume, cea a componentelor separate care trebuie reunite; ea conţine chiar această existenţă a lor şi o cuprinde în măsura în care o reuneşte în sine; fireşte, le cuprinde pe ambele pentru sine, ca unitate, ca un punct, pentru că ea porneşte de la gândire. De aceea, în această privinţă ea nu este, cum abia am explicat, o cunoaştere liberă, ci e în sine o cunoaştere existentă; deci, în această măsură ea este legată de legea existenţei cunoaşterii, de legea intuiţiei, aceea că în sine însăşi, în măsura în care ea s-ar transpune, nu poate ajunge niciodată la o altă unitate decât la aceea a elementelor separate. Ceea ce realizează ea datorită libertăţii este unitatea a cărei imagine este punctul; ceea ce nu realizează, ci chiar este şi poartă cu sine fără aportul acesteia, este diversitatea, iar ea însăşi este reunirea amândurora materialiter, potrivit esenţei ei lăuntrice (făcând abstracţie de componentele exterioare pe care le reuneşte).

— Deci, ce este ea? În cunoaştere actul este unitate şi punct pentru sine (punct de cuprindere şi de pătrundere în golul absolut); existenţa e diversitate; de aceea, întregul este un punct extins până la gradul separabilităţii infinite, un punct care rămâne totuşi punct, o separabilitate comprimată într-un punct, se-parabilitate care rămâne totuşi separabilitate. Aşadar, o formă vie, care luminează în sine, a trasării unei linii, în linie punctul se află pretutindeni, căci linia n-are lăţime. În ea există pretutindeni diversitate, căci nu pot concepe ca punct nici o parte a ei, ci întotdeauna numai ca linie, ca o separabilitate infinită de puncte. Am spus Jorma trasării unei linii”, căci ea nu are nici măcar o lungime, ci dobândeşte una abia prin cuprinderea şi transpunerea de sine în orice. Aşa cum vom vedea de îndată, ea n-are sub forma de faţă nici măcar orientare, ci este reunirea absolută a orientărilor opuse.