§ 13 Continuarea aceleiaşi cercetări.

Gândirea unificatoare este potrivit esenţei ei intime o existenţă-pentru-sine (viaţă interioară şi ochi interior) a cunoaşterii absolute. Să ne oprim mai mult la aceasta.

Deci cunoaşterea absolută nu este numai libertate, şi nici doar existenţă, ci amândouă; cunoaşterea unificatoare ar trebui, aşadar, să rezide şi în existenţă, în pofida unităţii sale lăuntrice; deoarece este o cuprindere de sine a cunoaşterii; însă cunoaşterea se cuprinde numai în cadrul unităţii, iar acest lucru trebuie reţinut drept forma fundamentală a reflecţiei de faţă. Sau, pentru a expune problema şi pe o altă latură şi pentru a o circumscrie şi mai profund: reflecţia de faţă este miezul cunoaşterii înseşi, pătrunderea de sine a acesteia. Dar cunoaşterea nu este niciodată absolutul, ci doar contopirea într-o singură unitate a celor două predicate ale absolutului; aşadar, este absolută numai în măsura în care există pentru sine, însă în această absoluitate e doar secundară, nu primară. Reflecţia noastră actuală rezidă în acea unitate a predicatelor, doar ca atare, şi o străbate, înlăturându-se complet se-parabilitatea infinită a intuiţiei. „O străbate” înseamnă că răzbate dincolo de ea, până la predicatele absolutului contopite în ea. Ea rezidă în existenţă; prin urmare, se poate spune şi astfel: ea rezidă în absolut. (Acest lucru se înţelege, de fapt, de la sine. Ea este o existenţă pentru sine a cunoaşterii absolute înţelese, fireşte, caftind absolută; aşadar, absoluitatea foarte clară a cunoaşterii, aşa cum a fost descrisă mai sus din perspectiva doctrinei ştiinţei, trebuie să apară în cunoaşterea însăşi. Prin urmare, aceasta nu mai este o cunoaştere rămasă întrucâtva prizoniera ei înseşi, aşa cum am descris cunoaşterea până acum (în special în paragraful 10), ci este o cunoaştere ce se cuprinde, se pătrunde şi se înglobează integral pe sine; de unde rezultă chiar şi provizoriu modul în care am ajuns anterior la ieşirea aparentă din orice cunoaştere. Demersul nostru se bazează numai pe intrarea-în-sine (Insichgehen), prezentată aici, a cunoaşterii; din cele de mai sus se înţelege faptul că ambele predicate ale absolutului sunt concepute ca o unitate.)

Există, deci, două puncte de sprijin şi de cotitură ale acestei reflecţii în existenţă sau în absolut.

În speţă, pe de o parte, se sprijină pe caracterul libertăţii absolute, care devine libertate a unei cunoaşteri numai printr-o determinaţie ulterioară, astfel încât să fie presupusă doar libertatea; priveşte doar ceea ce este exterior, simplul act; iar în această perspectivă, suportul absolut liber şi tocmai de aceea gol şi neînsemnat al cunoaşterii apare ca fiind cel care se cuprinde pe sine numai şi numai pentru că se cuprinde fără nici un temei superior; iar existenta sau absolutul (cunoaşterii) care irumpe este văz interior, stare a luminii, întreaga perspectivă este chiar formă sau libertate a cunoaşterii, egoitate, interioritate, lumină. Pe de altă parte se sprijină pe caracterul existenţei absolute, astfel încât să fie presupusă numai o dăinuire, iar aceasta doar să fie ridicată la rangul unei dăinuiri a cunoaşterii, al unei dăinuiri în sine şi pentru sine; aşadar, ea priveşte înlăuntrul acestei cuprinderi-de-sine (Sichergrei-fens); astfel actul acesteia trebuie să fie premers de o aptitudine care să susţină actul; un zero în raport cu actul, un zero care poate fi însă ridicat pur şi simplu cu ajutorul libertăţii la rangul unui fapt pozitiv. Ca şi mai înainte, va depinde de libertate ca actul să fie împlinit potrivit simplei forme; dar ca să poată fi împlinit trebuie să fie întemeiat numai într-o existenţă şi într-un fel-de-a-fi (Sosetn). Cunoaşterea nu trebuie să fie, ca mai înainte, absolut goală şi să producă lumina cu ajutorul libertăţii, ci trebuie să aibă lumina în mod absolut în sine, dar trebuie să o dezvolte şi să o conceapă cu ajutorul libertăţii. Această perspectivă statornică este dăinuire absolută.

Acum să ne îndreptăm privirea către esenţa lăuntrică a reflecţiei ca atare. Reflecţia este o existenţă-pentru-sine a cunoaşterii sau a existenţei-pentru-sine, iar prin această perspectivă pe care am urmărit-o şi până acum, obţinem o cunoaştere dublă, una pentru care este cealaltă (în intuiţie, cunoaşterea primă sau cea subiectivă) şi alta, care este pentru cealaltă (în intuiţie, cunoaşterea secundă, cea obiectivă). Dar niciuna, nici cealaltă şi, prin urmare, nici amândouă la un loc n-ar constitui o cunoaştere, iar legătura dintre ele ar lipsi, dacă laolaltă n-ar constitui o singură cunoaştere şi amândouă nu s-ar întrepătrunde în profunzime. Să privim această întrepătrundere organică a reflectării şi a existenţei reflectate înseşi în genere şi, în mod special, în cazul nostru.

Ceea ce alcătuieşte, prin contopire, o cunoaştere este întotdeauna libertate şi existenţă. În reflecţie, despre care vorbim, cunoaşterea primă, subiectivă, şi rezultatul ei propriu-zis în cadrul cunoaşterii constituie însă o reunire, deci, un act sau o libertate a cunoaşterii. Ea s-ar putea contopi chiar într-o cunoaştere numai cu o existenţă a cunoaşterii, care atinge, nemijlocit cunoaşterea. (Provizoriu: într-o cunoaştere, linia ce trebuie trasată poate apărea ca linie doar în cadrul a ceva ce rezidă în sine şi dăinuie în mod ferm.)

Ceea ce se află în nemijlocită vecinătate şi atingere cu reunirea e, conform celor de mai sus, perspectiva reflecţiei unificatoare în unitatea punctului, perspectivă ce putea fi în genere dublă. Cunoaşterea din această perspectivă ar trebui să fie o dăinuire liniştită, imuabilă, o existenţă pur şi simplu, ceea ce este; deci, se sprijină numai pe perspectiva în care ea rezidă, fără ezitare şi inconstantă, dar în nici un caz nu oscilează între cele două. Pe de o parte gândirea ar rezida, aşadar, în perspectiva descrisă mai întâi, cea a libertăţii absolute, şi atunci linia ar fi descrisă pornind de la aceasta, conform celei a existenţei; cunoaşterea ar fi privită ca fiind doar propriul ei temei, iar orice existenţă a cunoaşterii şi orice existenţă pentru cunoaştere, în măsura în care ea apare chiar în cunoaştere, ar fi privite ca fiind întemeiate cu ajutorul libertăţii. (Conţinutul material al liniei descrise ar fi iluminare.) Expresia acestei imagini ar fi următoarea: exceptând existenţa mijlocită de cunoaşterea însăşi, nu există nici un fel de existenţă (anume, pentru cunoaştere; căci în perspectiva acesteia rezidă chiar această imagine). Am numi această serie cea ideală. Pe de altă parte gândirea ar rezida în perspectiva descrisă la urmă, cea a dăinuirii, şi atunci linia sa ar fi descrisă pornind de la punctul existenţei absolute şi al deţinerii în sine a luminii, pentru a ajunge la dezvoltarea şi înţelegerea acesteia cu ajutorul libertăţii absolute (iar ceea ce este material în cadrul liniei ar fi clarificare). Am numi această serie cea reală. Gândirea s-ar situa însă în mod necesar într-unui dintre aceste două puncte, şi atunci nu s-ar situa în cel de-al doilea; iar linia ar obţine în mod necesar una dintre cele două orientări, şi atunci nu cea de-a doua – aşa încât cele două orientări nu s-ar în-tâlni nicicând şi nici nu s-ar stânjeni decât prin faptul că nu ar ajunge niciodată la o linie.