§ 9 Descrierea formei absolute a cunoaşterii.

Spunem: cunoaşterea nu este existenţa în repaus şi tot atât de puţin libertatea, ci cunoaşterea este întrepătrunderea şi contopirea absolută a amândurora.

Prin urmare, forma absolută a cunoaşterii este tocmai întrepătrunderea, făcând cu totul abstracţie de ceea ce se întrepătrunde.

Cunoaşterea este o existenţa pentru sine şi în sine, rezidă în sine şi guvernează în sine fără nici o con-strângere. Tocmai această existenţă-pentru-sine (Fur-sichsein) este starea de animaţie a luminii şi sursa oricăror apariţii în lumină, văzul interior substanţial pur şi simplu ca atare, Sarcina nu este aceea ca tu să reflectezi, să cunoşti obiectul cunoaşterii şi apoi să înţelegi conştiinţa ta {privitoare chiar la obiectul cunoaşterii) ca pe ceva subiectiv, iar obiectul cunoaşterii ca pe ceva obiectiv, ci să concepi în mod profund şi viu că ambele sunt una şi există o întrepătrundere; iar abia după aceea şi ca urmare a acestei întrepătrunderi, poţi să le şi diferenţiezi pe cele două. Nu trebuie să le re-înnozi numai după separarea lor, ca pe un fir pe care nu ştii niciodată de unde să-1 iei, ci trebuie să înţelegi că ele se contopesc în mod organic în şi prin ele, ca abia după aceea să le poţi separa.

Sau să concepi încă o dată absolutul aşa cum a fost descris mai sus. El este pur şi simplu ceea ce este şi este aceasta pur şi simplu pentru că este. Dar prin aceasta nu îi este implantat nicidecum un ochi, iar dacă acum te-ai întreba pentru cine există, întrebare pe care poţi s-o pui într-un mod foarte firesc şi o înţelegi chiar fără multă vorbă dacă e pusă de altcineva, poate ai căuta doar un ochi în afara lui; şi chiar dacă ţi-am dărui în fapt acest ochi, deşi nu putem s-o facem, nu vei explica niciodată legătura acestuia cu acel absolut, ci o vei afirma doar în necunoştinţă de cauză, însă acest ochi nu se află în afara lui, ci în el şi este tocmai întrepătrunderea vie a absoluităţii înseşi.

Această întrepătrundere absolută de sine însăşi şi această existenţă pentru sine au fost desemnate de doctrina ştiinţei prin termenul unitar de egoitate, pe care 1-a găsit expresiv. Dar cel al cărui ochi interior este lipsit de libertatea de a se îndepărta de toate celelalte şi de a se întoarce asupra lui însuşi, nu poate fi ajutat de nici un fir conducător şi nici de termenii atât de adecvaţi pe care îi înţelege doar pe dot, spre propria-i confuzie care se amplifică. El este lăuntric orb şi trebuie să rămână astfel.

Dacă, aşa cum reiese evident din cele abia spuse, adevărata esenţă internă a cunoaşterii, ca esenţă a cunoaşterii (ca esenţă a unei stări a luminii şi a văzului), constă în această existenţă-pentru-sine, atunci esenţa cunoaşterii constă tocmai într-o formă (într-o formă a existenţei şi a libertăţii, anume în întrepătrunderea lor absolută), iar orice cunoaştere este, potrivit esenţei ei, formală. În schimb, aici, unde cunoaşterii înseşi îi este conferită esenţa ei autonomă, ceea ce am numit (în paragraful precedent) „materia absolută a cunoaşterii” şi ceea ce pare să rămână în genere materia absolută ca materie apar ca o formă, în speţă, a cunoaşterii.

Cunoaşterea este absolut ceea ce este şi pentru că este. Căci o cunoaştere ia naştere abia o dată cu contopirea şi revărsarea elementelor separate, făcând pe de-a-ntregul abstracţie de ceea ce sunt aceste elemente separate, şi în nici un caz o dată cu elementele separate ca atare. Deci fiind cunoaştere, cunoaşterea nu poate ieşi din sine, fapt prin care ar înceta, bineînţeles, să mai fie cunoaştere; pentru ea nu poate exista nimic în afara ei înseşi. De aceea ea este absolută pentru sine, se cuprinde pe sine şi începe ca adevărată cunoaştere formală, după cum am descris-o în paragraful precedent, ca stare a luminii şi ca văz numai în măsura în care este absolută.

Dar, după cum am spus, fiind cunoaştere, ea este doar revărsare şi contopire a elementelor separate într-o unitate; şi, nota bene, această unitate este în ea însăşi şi conform esenţei ei, orice alte unităţi vor mai fi exis-tând, o contopire a elementelor separate şi nicidecum un alt act al unităţii.

Deci întreaga cunoaştere începe cu această unitate caracterizată astfel şi în care constă, desigur, absolui-tatea esenţei sale; şi nu se poate lepăda niciodată de această unitate, nici nu poate ieşi din ea fără a se distruge singură. Prin urmare, atât cât se întinde cunoaşterea, se întinde şi această unitate, iar cunoaşterea nu poate ajunge niciodată la o unitate care ar fi altceva decât o unitate a elementelor separate.

Cu alte cuvinte: aici este dedus principiul descoperit din punct de vedere factic în paragraful 1, acela că întreaga cunoaştere este sintetizarea diversităţii într-o singură privire; iar, în plus, este dedusă şi infinitatea acestei diversităţi, divizibilitatea infinită a întregii cunoaşteri, în legătură cu care doar din punct de vedere factic nu am putut stabili nimic şi am avut nevoie, pe deasupra, de un principiu privitor la absolut; şi anume, această divizibilitate infinită a întregii cunoaşteri este dedusă din esenţa absolută a cunoaşterii ca esenţă a ceva formal (paragraful 9).

Orice ai înţelege prin cunoaşterea ta este unitate, căci doar în unitate există cunoaştere şi se cuprinde cunoaşterea. Dar de îndată ce ajungi la această cunoaştere, Unul ţi se risipeşte în elemente separate; iar de îndată ce cuprinzi iarăşi, fireşte, ca unitate, pentru că nu poţi face altfel, o parte oarecare a elementelor astfel separate şi ajungi la cunoaşterea ei, această parte ţi se risipeşte, la rându-i, într-o diversitate; şi tot astfel, părţile acestor părţi, atâta vreme cât vei continua să divizezi. Dacă nu continui însă, te opreşti la o unitate care pentru tine rămâne unitate numai prin aceea că nu te interesezi în continuare de ea. Deci să ştii că porţi cu tine chiar această divizibilitate infinită datorită formei absolute a cunoaşterii tale, formă din care nu poţi ieşi şi pe care, ori de câte ori vorbeşti despre divizibilitate infinită, o ai în vedere oricum, desigur, fără a avea o conştiinţă clară. De aceea nu te vei gândi apoi că ea s-ar întemeia, de pildă, pe un lucru în sine, ceea ce, dacă ar fi adevărat, n-ar însemna în cele din urmă nimic altceva decât că n-ai să poţi cerceta niciodată temeiul, întrucât în însăşi cunoaşterea ta, ca unică sursă posibilă, ţi s-a făcut dovada acestei divizibilităţi, ceea ce de asemenea nu înseamnă, fireşte, altceva decât că poţi cerceta şi cunoaşte întradevăr temeiul acesteia numai dacă te priveşti foarte pătrunzător şi clar pe tine însuţi.

Deci, ceea ce mai trebuie remarcat, cunoaşterea nu rezidă în nici un caz în asociere, nici în dispersare, ci rezidă numai şi numai în contopirea celor două, în identitatea lor reală; căci nu există altă unitate decât cea a elementelor separate şi nu există elemente separate decât în unitate. Cunoaşterea nu poate porni de la conştiinţa elementelor, pe care eventual le-ai combinat pentru a ajunge la unitate; căci întreaga ta cunoaştere nu ajunge niciodată la elemente; nici nu poate porni de la unitatea pe care ai scindat-o eventual în părţi oarecare, cu conştiinţa de a putea s-o scindezi la infinit; căci nu ai nicidecum o unitate pentru sine, ci doar una a elementelor separate. De aceea, cunoaşterea oscilează între amândouă şi e distrusă dacă nu oscilează între acestea. E în sine însăşi organică.

Cunoaşterea nu este absolută, dar este absolută tocmai pentru că este cunoaştere.

Deci, în măsura în care este privit ca dăinuind liniştit (paragraful 8), absolutul e pur şi simplu ceea ce este. În paragraful anterior am avăzut ce este în această privinţă cunoaşterea, care este esenţa sa absolută, adică dăinuirea sa statornică. Apoi, privit pe latura devenirii sau a libertăţii – şi trebuie privit pe această latură pentru a fi privit ca absolut – absolutul este ceea ce este pur şi simplu pentru că este. Acelaşi lucru trebuie să fie valabil şi despre cunoaştere, tocmai pentru că este cunoaştere.

În primul rând este clar faptul că, în măsura în care nu e privită numai drept cunoaştere, ci drept cunoaştere absolută, cu adăugarea acestui predicat, cunoaşterea nu mai rezidă doar în sine însăşi, ci se înalţă, la rându-i, deasupra ei înseşi şi priveşte în jos la sine. Această nouă reflecţie o facem însă aici tacit şi fără a da altă socoteală în legătură cu posibilitatea ei, care se înţelege oricum de la sine, de vreme ce cunoaşterea este o existenţă-pentru-sine absolută. Rămâne în grija viitorului să determine această nouă reflecţie cu toate consecinţele ei.

Apoi, pentru obţinerea deplinei clarităţi şi precizii, mai trebuie remarcat aici faptul că încă din paragraful anterior ne-am bizuit tacit pe această libertate în cunoaştere şi am expus ceea ce am expus numai cu ajutorul ei. Spuneam, pentru sine însăşi cunoaşterea este o existenţă-pentru-sine, şi în acest mod nu rezultă niciodată din unitatea elementelor separate, prin urmare, din elementele separate. Atunci am presupus, doar pentru a fi înţeleşi: cunoaşterea n-ar fi fixată în sine, ci ar putea să se extindă, să se răspândească şi să se ducă în absolut.

Dar apoi cunoaşterea, fiind cunoaştere, există doar pentru sine şi în sine; aşadar, fiindcă există poate exista doar pentru sine; şi fiind cunoaştere, există pentru că există doar în măsura în care această existenţă-pen-tru-sine este lăuntrică, în sine însăşi (în nici un caz pentru ceva străin şi exterior); sau, cu o altă expresie, în măsura în care ea se instituie ca existând pentru că există. Dar această existenţă, pentru că este, nu este expresia existenţei absolute (a existenţei instituite şi a dăinuirii în repaus) a cunoaşterii, precum cea stabilită şi descrisă în paragraful precedent, ci este expresia libertăţii sale şi a libertăţii sale absolute. Prin urmare, după cum trebuie să reamintim mai întâi, ceea ce se va înţelege prin caracterul acestei absoluităţi şi va fi generat de el nu rezultă din existenţa cunoaşterii, iar această existenţă ar putea fi chiar şi lipsită de acesta, dacă în genere o cunoaştere poate exista fără ei. Dacă există, acest caracter există pur şi simplu pentru că există şi dacă nu există e pur şi simplu pentru că nu există; el este produs al libertăţii absolute a cunoaşterii, al libertăţii ce nu se supune deloc vreunei reguli sau legi sau vreunei influenţe străine; el este chiar această libertate absolută. Deci trebuie să considerăm în acest sens ceea ce afirmăm despre acesta, nu în sensul că l-am deduce din altceva, cum am procedat ce-i drept în paragraful precedent cu existenţa cunoaşterii pe care am dedus-o numai din contopirea celor două predicate ale absolutului, ci în sensul că îl instituim pur şi simplu ca fiind absoluitatea şi libertatea lăuntrică şi imanentă a cunoaşterii înseşi. Atât în legătură cu latura formală a acestui caracter al libertăţii în cunoaştere.

Acum, cu privire la latura materială a acestui caracter: – o cunoaştere care există în sine şi pentru sine pentru că există ar însemna: să fie instituit un act absolut al cunoaşterii, al existenţei-pentru-sine, aşadar, chiar al cuprinderii de sine şi al pătrunderii de sine, al producerii absolute a naturii-de-a-fi-pentru-sine (Fur-sichhet) sau a egoităţii descrise mai sus (paragraful 9), iar acest act ar fi considerat drept temei al întregii existenţe a cunoaşterii. Pur şi simplu pentru că ea ar exista, cunoaşterea ar exista pentru mine; iar dacă ea n-ar exista, n-ar exista pentru mine. Un act, pentru că este libertate, un act al egoităţii, al existenţei-pentru-sine, al cuprinderii de sine, pentru că este libertate a cunoaşterii Unitate, un punct complet indivizibil, a cuprinderii şi a atingerii de sine, a pătrunderii de sine într-un punct indivizibil, pentru că trebuie exprimat numai şi numai actul ca atare, iar în nici un caz nu trebuie exprimată o existenţă oarecare (a cunoaşterii, fireşte), care poartă în sine doar diversitatea (paragraful 10), dar care aici intră sub incidenţa a ceea-ce-este-intemeiat (das Begriindete) şi trebuie delimitată strict de temei. Un punct lăuntric viu, impulsionare absolută a vieţii şi a luminii în sine şi din sine însăşi.