§ 3 Descrierea doctrinei ştiinţei ca o cunoaştere privitoare la. Cunoaştere.

Doctrina ştiinţei, aşa cum o arată această sintagmă, trebuie să fie o doctrină, o teorie a cunoaşterii, teorie ce se întemeiază, fără îndoială, pe o cunoaştere privitoare la cunoaştere, o creează pe aceasta sau, într-un cuvânt, este aceasta.

Potrivit conceptului, această cunoaştere privitoare la cunoaştere este în primul rând ea însăşi o cunoaştere, o sintetizare, numai dintr-o privire, a diversităţii.

Apoi, ea este o cunoaştere privitoare la cunoaştere. Aşa cum se manifestă cunoştinţa descrisă mai sus privitoare la trasarea liniei dintre două puncte doar în raport cu diversitatea infinită a cazurilor acestei trasări, tot astfel se raportează cunoaşterea privitoare la cunoaştere la această cunoaştere care ar trebui atunci să ofere, desigur, imaginea unei diversităţi sau să fie cuprinsă pur şi simplu dintr-o privire.

Sau, mai limpede şi mai pregnant: în orice simplă cunoştinţă privitoare la trasarea liniei, la raporturile

De aceea se deschide prăpastia neroziei când un Nicolal mă somează undeva să-i spun totuşi cum s-ar putea cunoaşte ceva altfel decât prin intermediul experienţei. Prin intermediul experienţei nu se poate cunoaşte nimic, în primul rând experimentul pur trebuind abandonat, dacă e să se ajungă, împreună cu noi, la o cunoaştere.

Dintre părţile unui triunghi şi în orice fel de altă cunoştinţă, cunoaşterea ar constitui în absoluta sa identitate, tocmai caftind cunoaştere, centrul şi sediul pro-priu-zis al cunoştinţei privitoare la trasarea liniei, la raportul dintre părţile triunghiului ş.a.m.d. Dar tocmai în ea şi în unitatea ei le-am cunoaşte pe toate, oricât de diverse ar fi ele, în acelaşi mod, în sensul desemnat de noi; în nici un caz însă nu am cunoaşte cunoaşterea ca atare, pentru că nu cunoaştem chiar cunoaşterea, ci trasarea liniei ş.a. Cunoaşterea ar exista tocmai drept cunoaştere şi ar cunoaşte tocmai pentru că ar exista; dar nu s-ar cunoaşte pe sine tocmai pentru că ar exista pur şi simplu. În cunoaşterea privitoare la cunoaştere însă, această cunoaştere însăşi ar fi înţeleasă absolut ca atare dintr-o privire şi tocmai de aceea ca o unitate identică cu sine; exact aşa cum în cunoaştere trasarea liniei ş.a.m.d. a fost înţeleasă ca o unitate identică cu sine. În cunoaşterea privitoare la cunoaştere, cunoaşterea s-a înstrăinat de sine şi s-a plasat în faţa ei înseşi pentru a se cuprinde din nou.

Astfel, în descrierea pe care am făcut-o cunoaşterii (paragraful 1), am avut într-adevăr o simplă cunoştinţă despre obiectul nostru – doar o anumită cunoştinţă privitoare la trasarea liniei. Dar ceea ce am fost sau am împlinit noi înşine prin această descriere – însă fără a fi conştienţi, tocmai pentru că aceasta a constituit punctul central al conştiinţei noastre – a fost o cunoaştere privitoare la această simplă cunoştinţă. Aşadar, chiar prin acea descriere nu ne-am aflat pe tărâmul simplei ştiinţe, aşa cum o facem, de pildă, cu acel principiu despre linie din geometrie, ci pe tărâmul doctrinei ştiinţei; iar în consideraţia pe care abia am făcut-o am vorbit şi despre doctrina ştiinţei.

Este clar că o asemenea cuprindere şi concepere de sine a cunoaşterii, aşa cum am descris cunoaşterea privitoare la cunoaştere, trebuie să fie posibilă dacă are să fie posibilă o doctrină a ştiinţei. Atunci, pornind de la realitatea conştiinţei noastre, a tuturor, am putea demonstra desigur chiar aici, fireşte doar în mod indirect, că această cunoaştere ce se cuprinde pe sine este reală, aşadar, trebuie să fie într-adevăr posibilă. Dovada directă, nemijlocită o constituie insă tocmai realitatea doctrinei ştiinţei, dovadă pe care şi-o va aduce fiecare în mod efectiv, dacă devine conştient de realitatea amintită. De aceea, bizuindu-ne pe această dovadă efectivă, pe care trebuie să o facem, ne putem dispensa de orice dovadă preliminară explicită; în plus, am început chiar acum, prin simpla existenţă a paragrafului 1, demonstraţia efectivă.