§4 Consecinţe

(1) Orice cunoaştere este, potrivit celor de mai sus, intuiţie (paragraful 2). De aceea, în măsura în care ea însăşi este o cunoaştere, cunoaşterea privitoare la cunoaştere este intuiţie, iar în măsura în care este o cunoaştere privitoare la cunoaştere, este intuiţia oricărei intuiţii; sintetizarea absolută în una singură a tuturor intuiţiilor posibile.

(2) Prin urmare, doctrina ştiinţei, care este chiar cunoaşterea privitoare la cunoaştere, nu este o pluralitate de cunoştinţe, un sistem sau o îmbinare de principii, ci este întru totul doar o privire unitară, indivizibilă.

(3) Intuiţia înseamnă ea însăşi cunoaştere absolută, fermitate, stabilitate şi constanţă a actului reprezentării; doctrina ştiinţei este însă numai intuiţia unitară a acelei intuiţii. De aceea ea însăşi este chiar cunoaştere absolută, fermitate, stabilitate şi constanţă a judecăţii. Aşadar, ceea ce este efectiv doctrină a ştiinţei nu poate fi contestat de nici o fiinţă raţională, nu poate fi contrazis, nu poate fi nici măcar pus la îndoială, prin aceea că toate obiecţiile, contrazicerile şi îndoielile sunt cu putinţă abia pe tărâmul ei, deci, se situează cu mult sub ea. I se poate reproşa, sub raportul indivizilor, doar faptul că nimeni nu o deţine.

(4) Având în vedere că doctrina ştiinţei este doar intuiţia cunoaşterii presupuse şi care trebuie presupusă în mod independent de ea (privitoare la trasarea liniei, la triunghi ş.a.m.d.), ea nu poate aduce cu sine o cunoaştere nouă şi particulară, de pildă, o cunoaştere concretă, posibilă doar graţie ei (cunoaşterea privitoare la ceva), ci este numai cunoaşterea generală ajunsă la cunoaşterea de sine, la cumpănire, claritate şi stăpî-nire de sine. Ea nu este nicidecum obiect al cunoaşterii, ci doar formă a cunoaşterii privitoare la toate obiectele posibile. Ea nu e în nici un fel tema noastră, ci unealta, mâna noastră, piciorul sau ochiul nostru; ba chiar nici măcar ochiul nostru, ci numai limpezimea ochiului. Ea devine temă doar pentru cel care nu o deţine încă, până ce o dobândeşte şi doar din această cauză este expusă în cuvinte; acela care o deţine, în măsura în care el se priveşte doar pe sine, nu mai vorbeşte despre ea, ci o trăieşte, o practică şi o desfăşoară în restul cunoaşterii sale. Riguros vorbind, nu o ai, ci eşti ea şi nimeni n-o deţine înainte de a fi devenit el însuşi ea.

(5) Spuneam că ea este intuiţia cunoaşterii generale, care nu mai trebuie dobândită, ci doar presupusă în cazul fiecăruia, cu condiţia să fie o fiinţă raţională, şi care este chiar constitutivă pentru fiinţa raţională. De aceea ea este lucrul cel mai uşor şi mai evident care poate exista şi se află cu precădere la îndemâna fiecăruia. Pentru ea nu trebuie să faci altceva decât să te concentrezi asupra ta însuţi şi să-ţi îndrepţi cu fermitate privirea înlăuntrul tău. Faptul că omenirea a rătăcit milenii în căutarea ei şi că epoca pentru care ea a fost accesibilă nu a sesizat-o dovedeşte doar că până acum orice altceva i-a preocupat mai îndeaproape pe oameni decât ea însăşi.

(6) Deşi doctrina ştiinţei nu este un sistem de cunoştinţe, ci o intuiţie unitară, s-ar putea întâmpla totuşi ca unitatea acestei intuiţii înseşi să nu fie nicidecum o simplitate absolută, un ultim element, un atom, o monadă sau cum vrem să-i spunem acestei idei originare, pentru că aşa ceva nu există în cunoaştere, şi nu există nici în genere, ci ca ea să fie o unitate ori-ganică, o contopire a diversităţii în unitate şi în acelaşi timp o răspândire a unităţii în diversitate, într-o unitate nedivizată; cu toate că ar putea rezulta chiar de aici faptul că această intuiţie trebuie să cuprindă într-o privire o diversitate de intuiţii din care fiecare, luată în parte, trebuie să cuprindă, la rându-i, într-o privire o infinită diversitate de cazuri.

Apoi, în cazul în care lucrurile ar sta astfel, s-ar putea întâmpla, ce-i drept, să nu fim în stare să stabilim nemijlocit acea unitate – nu în ceea ce priveşte posedarea de către noi a acestei ştiinţe, posedare ce în cazul nostru trebuie presupusă, ci în ceea ce priveşte expunerea acesteia pentru alţii, despre care se presupune că nu o deţin – şi să trebuiască s-o facem să se organizeze dintr-o diversitate oarecare de-abia sub ochii cititorului şi să se dezorganizeze din nou în diversitate, în acest caz, acea componentă a diversităţii, de la care începe eventual organizarea noastră, n-ar putea fi înţeleasă nicidecum ca o componentă izolată prin faptul că ea nu este nimic nici chiar pentru sine, ci numai ca parte organică a unei unităţi şi poate fi înţeleasă doar în cadrul unităţii. N-am dobândi astfel niciodată accesul la ştiinţa noastră sau dacă l-am dobândi totuşi şi ar putea fi înţeleasă o parte izolată, acest lucru s-ar putea întâmpla numai prin faptul că intuirea acesteia ar fi însoţită de intuirea întregului, deşi aceasta ar fi pentru noi obscură şi inconştientă; intuirea părţii şi-ar avea punctul de sprijin în aceasta, şi-ar dobândi claritatea şi caracterul inteligibil datorită acesteia, conferind, la rându-i, claritatea intuirii întregului, în măsura în care ea exercită influenţă asupra acestuia; şi tot astfel s-ar întâmpla cu toate părţile ce urmează să fie stabilite. Dar nu numai aceasta, ci şi partea situată de pildă pe locul al doilea nu numai că ar dobândi claritate de la cea dintâi, deja tratată, ci ar conferi, la rându-i, acesteia o nouă claritate prin faptul că aceasta ajunge la deplină claritate numai datorită întregului, în timp ce cea de-a doua aparţine întregului; iar cea de-a treia nu numai că ar dobândi claritate datorită celei dintâi, ci ar conferi, la rându-i, celor două o claritate specifică, izvorâtă numai din ea; şi aşa mai departe, până la sfârşit. Pentru ca, în cursul cercetării, flecare parte să fle explicată mereu pe baza tuturor şi toate să fie explicate pe baza fiecăreia, ar trebui, prin urmare, ca toate părţile tratate să fie şi actualizate mereu, pentru că, la fiecare pas, ele n-ar mai fi privite izolat, ci un raport de reciprocitate le-ar străbate pe toate şi ar porni de la toate; niciuna n-ar fi pe deplin clară atâta vreme cât nu sunt clare toate şi atâta vreme cât nu se ajunge la o unică privire clară care unifică diversitatea, iar Unul nu se revarsă într-o diversitate. O dată cu aceasta, doctrina ştiinţei ar rămâne mereu, pe toată lungimea şi extinderea care i se pot da într-o expunere succesivă, doar una şi aceeaşi privire indivizibilă care s-ar ridica însă succesiv şi treptat de la zeroul clarităţii, punct în care ea doar există, dar nu se cunoaşte, la claritatea pură şi simplă, punct în care se pătrunde pe sine în profunzime, sălăşluieşte şi există în sine însăşi; iar aici s-ar confirma din nou faptul că preocuparea doctrinei ştiinţei nu este o achiziţionare şi o producere a ceva nou, ci doar o transfigurare a ceea ce a existat mereu şi a fost mereu noi înşine.

Putem adăuga că din punct de vedere istoric se întâmpla efectiv aşa cum am presupus noi şi că prin aceasta metoda doctrinei ştiinţei este determinată. Această ştiinţă nu procedează deductiv urmărind o simplă succesiune, aidoma unei linii, după legea consecinţei – un asemenea demers este posibil numai în cadrul şi în legătură cu un organism al cunoaşterii, deja presupus şi subordonat, dar în filosofie nu duce la nimic, fiind platitudinea însăşi – ci procedează deductiv în mod universal şi reciproc, pornind întotdeauna de la un punct central unic către toate punctele şi reîntorcându-se din toate punctele, aşa cum se întâmplă într-un corp organic.

Despre cunoaşterea absolută în primul rând să spunem doar pentru a direcţiona cercetarea noastră că din simplul concept al unei cunoaşteri absolute rezultă clar că aceasta nu este absolutul Oricare al doilea cuvânt pus alături de termenul „absolut” suprimă absoluitatea ca atare şi o menţine numai în privinţa şi în relaţia desemnată prin cuvântul adăugat. Absolutul nu este nici cunoaştere, nici existenţă, nici identitatea, nici indiferenţa amândurora, ci este de-a dreptul absolutul pur şi simplu. Dar întrucât în doctrina ştiinţei şi poate chiar în afara acesteia, în orice cunoaştere posibilă, nu ajungem niciodată mai departe de cunoaştere, doctrina ştiinţei nu poate porni de la absolut, ci trebuie să pornească de la cunoaşterea absolută. Va rezulta fără îndoială pe parcursul cercetării noastre cum se face totuşi că, după cum am şi procedat, putem cel puţin să concepem absolutul chiar şi dincolo de cunoaşterea absolută, ca fiind independent de aceasta, şi să afirmăm despre el ceea ce de-abia am afirmat. Poate că absolutul apare în conştiinţa noastră numai în relaţia în care este plasat, ca formă a cunoaşterii, dar nicidecum doar în sine şi pentru sine.

Aceeaşi întrebare care tocmai a fost pusă cu privire la posibilitatea de a concepe absolutul poate fi formulată, fără îndoială, cu privire la posibilitatea de a concepe cunoaşterea absolută, dacă e să constatăm că toată cunoaşterea noastră reală şi posibilă nu este niciodată de-a dreptul cea absolută, ci doar una relativă, determinată şi îngrădită într-un fel sau altul; iar la întrebare am putea răspunde cam în acelaşi mod: cunoaşterea absolută este conştientizată sau poate fi conştientizată doar ca formă, ori dintr-un alt punct de vedere, doar ca materie sau obiect al cunoaşterii reale. De aceea chiar noi, care avem de gând să descriem aici cunoaşterea absolută şi considerăm, fără îndoială, că o cunoaştem, trebuie să lăsăm deocamdată fără răspuns întrebarea privitoare la modul în care ajungem de la cunoaşterea absolută la această cunoaştere reală a noastră. Poate şi noi, deşi o înţelegem ca absolută, vedem această cunoaştere doar într-o relaţie, anume în relaţie cu orice cunoaştere relativă. În descrierea ce trebuie făcută nu trebuie să ne abatem deloc de la intuiţia nemijlocită a cititorului şi se cuvine să-1 întrebăm dacă ceea ce recunoaşte în sine ca urmare a acestei descrieri i se impune într-adevăr cu conştiinţa că este cunoaştere absolută; sau, în cazul în care l-ar părăsi chiar această intuiţie, trebuie să aşteptăm să vedem dacă, prin dezvoltarea principiilor ulterioare, el se va lămuri şi asupra acestui prim punct.