§ 7 Explicaţie formală şi explicaţie despre sintagma „cunoaştere absolută”

Chiar dacă ar fi să rămânem la ceea ce este deja evident pentru oricine, anume că toată cunoaşterea noastră reală ar fi o cunoaştere privitoare la ceva – la acest ceva, care nu este acel al doilea sau al treilea ceva – oricine poate fără îndoială să cerceteze şi să constate că n-ar putea exista o cunoaştere privitoare la ceva fără a fi chiar o cunoaştere în genere, o cunoaştere pur şi simplu. În măsura în care este o cunoaştere privitoare la ceva, este diferită de ea însăşi în oricare altă cunoaştere privitoare la altceva (vonjedem ande-ren Etwas); în măsura în care este chiar cunoaştere, este identică cu sine în orice cunoaştere de ceva (Et-waswissen) şi la fel se întâmplă chiar dacă această cunoaştere de ceva ar continua la infinit şi, în această măsură, ar fi diferită la infinit. Aici, unde se vorbeşte despre cunoaşterea absolută, cititorul este invitat, deci, să conceapă cunoaşterea ca fiind una şi identică cu sine în orice cunoaştere particulară, în aşa fel încât cunoaşterea particulară nu este aceasta, ci chiar cunoaştere în genere.

Să-i mai conturăm câteva trăsături, fireşte, în ideea pe care ne-o facem despre ea: Ea nu este o cunoaştere privitoare la ceva, nici nu este o cunoaştere privitoare la nimic (astfel încât să fie o cunoaştere privitoare la ceva, însă acest ceva să fie nimicul); nu este nici măcar o cunoaştere privitoare la sine, deci nu este nicidecum o cunoaştere privitoare la – nici nu este o cunoaştere (din punct de vedere cantitativ şi al relaţiei), ci este cunoaşterea (din punct de vedere absolut calitativ). Nu este un act, un fapt, nici nu vizează, ceva în cadrul cunoaşterii, ci este chiar cunoaşterea în care pot fi instituite însă toate actele şi faptele care sunt instituite aici. Cititorul trebuie să aştepte să vadă cum le vom utiliza însă pe acestea.

— Ea nu este opusă unui ceva (Etwas) pe care îl cunoaştem, căci atunci ea ar fi cunoaşterea privitoare la ceva sau cunoaşterea particulară însăşi, ci este opusă cunoaşterii privitoare la ceva. (Motivul pentru care s-a considerat că doctrina ştiinţei ar fi rămas suspendată într-un punct al reflecţiei şi că asupra ei s-ar fi dobândit un punct de vedere, aflat totuşi mult sub adevărata doctrină a ştiinţei, rezidă în faptul că s-a neglijat acest aspect.)

Marginal autorul remarcă faptul că acest lucru (în ultima redactare a operei) „ar trebui exprimat doar în mod problematic”. (N. ed. Germ.)

Acum oricine ar putea obiecta că acest concept de „cunoaştere” în genere ar fi doar o abstractizare a tot ceea ce este particular în cunoaştere; iar în acest caz trebuie să recunoaştem, desigur, faptul că în desfăşurarea conştiinţei reale ne ridicăm la o conştiinţă particulară a Unului şi identicului absolut în orice cunoaştere particulară, numai printr-o înăbuşire şi eclip-sare liberă (numite îndeobşte abstractizare) a caracterului particular al unei anumite cunoaşteri; deşi ar putea exista, ce-i drept, şi o altă cale de a ajunge măcar ulterior la această conştiinţă, cale care ar putea fi tocmai aceea pe care intenţionăm să-1 conducem în continuare pe cititorul nostru. Dacă nu cumva, potrivit conceptelor care sunt obişnuite pentru cititorul de filosofie, privitoare la o abstractizare ce trebuie să extragă dintr-o mulţime de elemente izolate ceea ce nu rezidă în niciunul dintre aceste elemente – dacă nu cumva, potrivit acestor concepte, prin acea obiecţie se va afirma că în nici un caz caracterul cunoaşterii în genere, caracter pe care trebuie să-1 aibă orice cunoaştere particulară, nu trebuie antepus posibilităţii de a fi a oricărei cunoaşteri particulare, ci abia după desfăşurarea completă a unei serii considerabile de determinaţii particulare ale cunoaşterii, apare în ea şi abia atunci devine cunoaştere ceea ce anterior a fost o cunoaştere particulară, dar n-a fost cunoaştere!