§ 8

Explicaţie reală sau descriere a cunoaşterii absolute în primul rând, explicaţia reală a cunoaşterii absolute nu poate fi nimic altceva decât atestarea acestei cunoaşteri în intuiţia nemijlocită. Nu se poate deduce prin intermediul gândirii care va fi fiind această cunoaştere absolută; căci având în vedere că ea trebuie să fie tocmai cea absolută, nu poate exista una superioară, să zicem, un dat şi mai absolut al cunoaşterii din care şi pornind de la care s-ar putea deduce cu ajutorul gândirii. De aceea cunoaşterea absolută ar trebui să fie înţeleasă cu ajutorul unei intuiţii de sine la fel de absolute.

Apoi este clar că trebuie să existe o astfel de intuiţie absolută a cunoaşterii absolute şi ca urmare trebuie să fie posibilă explicaţia reală pe care am anunţat-o, privitoare la aceasta, dacă e să existe într-adevăr o doctrină a ştiinţei. Căci în intuiţia în care constă aceasta, raţiunea sau cunoaşterea trebuie înţeleasă chiar dintr-o privire. Or cunoaşterea particulară nu poate fi înţeleasă dintr-o privire, ci doar din priviri particulare şi diferite între ele. Prin urmare, cunoaşterea ar trebui înţeleasă îndată ce este pur şi simplu una şi identică cu sine, altfel spus, este cunoaştere absolută.

În descrierea propriu-zisă ne slujim de următorul fir conducător. Mai întâi cititorul să-şi imagineze absolutul pur şi simplu ca atare, aşa cum a fost determinat mai sus conceptul acestuia. El va constata, spunem noi, că îl poate concepe numai prin următoarele două caracteristici: în parte ca fiind pur şi simplu ceea ce este, sprijinindu-se pe sine şi rezidind în sine, cu totul neschimbător şi stabil, ferm, împlinit şi închis în sine, în parte ca fiind ceea ce este numai pentru că este, de la sine şi petru sine însuşi, lipsit de orice influenţă străină, deoarece alături de absolut nu rămâne nimic din tot ceea ce este străin, ci dispare tot ceea ce nu este absolutul însuşi. (Se poate întâmpla ca această dualitate a caracteristicilor prin care înţelegem absolutul, şi fără de care nici nu-1 putem înţelege, dualitate care ar putea să apară, ce-i drept, ciudată în raport cu absolutul, să fie chiar rezultatul gândirii noastre, aşadar, tocmai al unei cunoaşteri pe care deocamdată trebuie s-o lăsăm în suspensie.)

Pe cea dinţii o putem numi dăinuire absolută, existenţă în repaus ş.a.m.d.; pe cea de-a doua, devenire absolută sau libertate. Aşa cum este firesc pentru o expunere onestă şi temeinică, ambele expresii nu trebuie să semnifice mai mult decât ceea ce presupunem că rezidă efectiv în intuirea de către cititor a celor două caracteristici ale absolutului.

Deci cunoaşterea trebuie să fie absolută, ca fiind una, ca fiind cunoaştere identică cu sine şi rămânând veşnic aceeaşi, ca unitate a unei intuiţii şi chiar a intuiţiei supreme, ca saimplă calitate absolută. Prin urmare, în cunoaştere cele două caracteristici ale absolutului, pe care le-am diferenţiat mai sus, ar trebui să coincidă pur şi simplu şi să se contopească astfel încât să nu mai poată fi diferenţiate între ele; iar tocmai în această contopire absolută ar consta esenţa cunoaşterii ca atare sau cunoaşterea absolută.

Spun „în contopirea până la o unitate inseparabilă şi în întrepătrunderea intimă a amândurora” astfel încât prin reunire ele să-şi abandoneze şi să-şi piardă complet caracterul diferenţierii şi să existe ca o singură esenţă, şi o esenţă cu totul nouă, aşadar, într-o reunire cu adevărat reală şi într-o organizare autentică; dar în nici un caz să nu se manifeste printr-o simplă alăturare, din care nimeni nu înţelege cum oare coexistă ele, şi să ia naştere doar o unitate formală şi negativă, o nondiferenţiere ce poate fi afirmată numai din Dumnezeu ştie ce motiv, dar nu poate fi nicidecum dovedită.

— Nu într-o cunoaştere oarecare, deja presupusă deci, apare existenţa în repaus şi apare libertatea, iar acestea două nu apar apoi laolaltă în această cunoaştere şi nu constituie în această reunire a lor cunoaşterea absolută, prin care ar fi admisă o altă cunoaştere în afara celei absolute, iar aceasta din urmă ar fi admisă în cadrul celei dintâi, ci, potrivit expunerii pe care o facem, libertatea şi existenţa apar laolaltă şi se întrepătrund dincolo de orice cunoaştere şi abia atunci din această întrepătrundere şi identificare intimă a celor două într-o nouă esenţă rezultă cunoaşterea tocmai ca fiind cunoaştere, ca un tale absolut. De înţelegerea acestui aspect depinde totul, iar neglijarea lui a generat erorile cele mai recente.

În continuare va rezulta modul în care noi, care nu suntem, desigur, decât cunoscători, ajungem să depăşim aparent orice cunoaştere şi să constituim cunoaşterea însăşi dintr-o noncunoaştere, sau, cu alte cuvinte, ce se întâmplă cu intuirea cunoaşterii absolute înseşi, intuire care este presupusă fără îndoială de cititor din descrierea noastră actuală şi care, la rândul ei, nu poate fi, ce-i drept, decât o cunoaştere, precum şi modul în care aceasta este posibilă – o posibilitate care s-a dovedit chiar mai sus drept condiţie a posibilităţii de a fi a doctrinei ştiinţei – apoi modul în care ajungem să institutim această intuire sau această cunoaştere tot ca pe o noncunoaştere, aşa cum am şi făcut totuşi. Această trimitere la cele ce urmează se găseşte însă în metoda specifică a doctrinei ştiinţei, metodă descrisă în paragrafele 4 şi 7. Aici lipseşte claritatea pe care abia cea de-a doua componentă o va da celei dintâi.

De altfel mai trebuie remarcat faptul că aici cunoaşterea absolută este înfăţişată numai din punctul de vedere al materiei sale. Existenţă şi libertate apar laolaltă, după cum spuneam; aşadar, ele sunt ceea ce este activ în măsura în care aici ne-ar interesa ceva care este activ, şi sunt active în măsura în care nu sunt încă de-a dreptul cunoaştere, ci sunt existenţă şi libertate. Dar tocmai aşa cum se întrepătrund, abandonându-şi caracterele separate pentru a se uni într-unui, pentru a se reuni într-o cunoaştere, sunt legate între ele, căci sunt cunoaştere numai prin această legătură, dar în afara acesteia sunt în mod separat existenţă şi libertate şi se află atunci într-o dăinuire liniştită. Pe aceasta o numim, deci, materia cunoaşterii absolute sau materia absolută a cunoaşterii. S-ar putea întâmplă ca aceasta să se raporteze la forma absolută a aceleiaşi cunoaşteri întocmai cum se raportează existenţa în repaus la libertate în materia absolută însăşi.