III. Salammbô

Luna se ridicase deasupra valurilor mării; în întunericul care mai învăluia încă cetatea, scânteiau ţinte de lumină şi străluceau pete albe: oiştea unui car într-o curte; o fâşie de pânză fluturând; creasta unui zid; o salbă de aur lucind pe pieptul unui zeu nevăzut. Globurile de sticlă de pe acoperişul templelor sclipeau ca nişte diamante uriaşe; cu atât mai întunecate apăreau în umbră grădinile, limbile negre de pământ şi linia nelămurită a vechilor ziduri ruinate; pe ţărmul de jos al Malquei, năvoadele pescarilor se întindeau de la o casă la alta, ca aripile unor lilieci gigantici. Scârţâitul roţilor de lemn, care ridicau apa până la catul de sus al palatului, încetase; cămilele odihneau pe culmea teraselor, culcate pe burtă ca struţii. Paznicii caselor dormeau în stradă, pe treptele din faţa porţii; umbra enormelor statui se prelungea peste pieţele pustii: departe, prin acoperişul de bronz, se destrăma ici şi colo fumul unei jertfe care mai ardea; prin aerul greu treceau adieri de miresme, laolaltă cu mirosul sărat al mării şi cu răsuflarea fierbinte a zidurilor, care mai păstrau în ele arşiţa soarelui. Unde încremenite de lumină străluceau împrejurul Cartaginei; luna îşi revărsa deopotrivă razele ei asupra ochiului de mare străjuit de munţi şi peste lacul Tunisului, unde fenicopterii se întrezăreau printre dunele de nisip, ca nişte râuri prelungi şi trandafirii; sub Catacombe, marea lagună sărată sclipea ca o panglică de argint. Bolta albastră a cerului se pierdea de-o parte în pulberea câmpiei, de cealaltă parte în negurile mării; iar pe culmea Acropolei, mărginind ca nişte piramide templul lui Eşmun, chiparoşii se legănau în vânt, cu acelaşi murmur ca şi valurile alinate ale mării, care mângâiau ţărmul sub zidurile cetăţii.

Salammbô a urcat pe terasa palatului, sprijinită de-o sclavă, care purta cărbuni aprinşi pe o tipsie de fier.

În mijlocul terasei se afla un pat îngust de fildeş, aşternut cu blăni de râs şi cu perne din pene de papagal, pasărea fatidică închinată zeilor; iar în cele patru colţuri se înălţau patru trepieduri cu nard, tămâie, cinamomă şi mirt. Sclava aprinse miresmele. Salammbô ridică ochii spre steaua polară, se înclină încet spre cele patru unghiuri ale zării, îngenunchind pe pământul presărat cu pulbere albastră şi cu sclipiri de aur, ca bolta cerului. Lipindu-şi apoi coatele de şolduri şi întinzând jumătatea braţelor cu palmele deschise, îşi răsturnă capul pe spate în revărsarea razelor de lună:

— O, Rabbetna! Baalet! Tanit! Glasul ei tremura prelung şi plângător ca o chemare. Anailis! Astarteea! Derceto! Astoret! Mylitta! Athara! Elissa! Tiratha! Întru semnele tale de taină, întru cântecul cistrelor, întru brazdele pământului, întru veşnicul repaus şi veşnica rodnicie, tu, stăpână a valurilor de întuneric şi al ţărmurilor albastre, regină a apelor, mărire Ţie!

Îşi legănă trupul de două ori, apoi încă o dată, şi căzu cu fruntea la pământ, întinzând braţele.

Sclava o ajută să se ridice; aşa cerea datina, ca pe cel aflat în rugăciune un altul să-l smulgă din uitarea-de-sine, arătându-i astfel că zeii îi sunt prielnici. Doica lui Salammbô nu lăsa niciodată neîndeplinită această pioasă îndatorire.

Venise de mică în Cartagina, unde o vânduse un negustor de sclavi din Getulia Daryticenă; iar după ce stăpânii îi dăruiseră libertatea, nu voise să-i părăsească, aşa cum arăta gaura care îi străpungea urechea dreaptă. Purta o fustă cu dungi de culori felurite care îi strângea coapsele coborând până la gleznele prinse în câte-o brăţară de cositor. Faţa ei, puţin turtită, era galbenă ca şi haina care o înveşmânta. Părul îi era prins la spate cu ace lungi de argint, înmănuncheate cu razele soarelui. Într-o nară avea încrustat un năsturaş de mărgean. Aştepta în picioare, la căpătâiul patului, cu ochii închişi, mai dreaptă decât statuia lui Hermes.

Salammbô făcu câţiva paşi până la marginea terasei. Privirea ei îmbrăţişă o clipă largul zării; apoi coborî asupra cetăţii adormite. Suspină adânc, şi sânii ei, ridicându-se, făcură să tremure de sus până jos lunga haină albă care o învăluia, fără copci şi fără cingătoare. Sandalele cu vârfuri răsucite abia se zăreau de sub podoaba lor de smaralde, iar părul ei despletit se revărsa într-o reţea ţesută din fire de purpură.

Salammbô ridică fruntea să privească luna, apoi murmură, împletind frânturi de cântec printre cuvinte:

— O, cât de lin aluneci pe undele eterului nevăzut! împrejurul tău, tu dai văzduhului strălucire! Mişcarea ta neîncetată dezleagă vânturile şi dăruieşte pământului rouă care-l ajută să rodească. Aşa cum creşte şi descreşte discul tău, se fac mai mari şi-apoi mai mici ochii pisicilor şi petele de pe blana panterei. Femeile strigă numele tău în durerile facerii. Tu rotunjeşti coaja scoicilor; tu aţâţi vinul şi îl faci să fiarbă; tu ajuţi să putrezească morţii; tu semeni în genunea mărilor, mărgăritare!

„În adâncul nopţilor tale umede, Zeiţă, se plămădesc toate roadele!

„Când tu răsări, linişte deplină se aşterne peste pământ, florile adorm, talazurile se potolesc, oamenii îşi scaldă pieptul ostenit în razele tale, iar lumea, cu munţii şi mările ei, îşi priveşte chipul pe faţa ta, ca într-o oglindă. Tu eşti neprihănită şi albă, blândă şi luminoasă, ocrotitoare, senină şi purificatoare!”

Cornul lunii, de partea cealaltă a golfului, plutea peste muntele Apelor-Calde, între cele două culmi ale lui. Un nimb străveziu se înfiripa în înaltul cerului, iar dedesubt sclipea stropul unei stele. Salammbô vorbi mai departe:

— Şi totuşi ce stăpână necruţătoare eşti! Tu zămisleşti monştrii, stafiile spaimei şi visurile amăgitoare! Privirea ta macină piatra zidurilor, iar maimuţele zac bolnave, de câte ori faţa ta reîntinereşte…

„Încotro te îndrepţi? De ce te schimbi la chip necontenit? Subţire-n trup şi arcuită, aluneci uneori în nesfârşit ca o corabie fără catarg: alteori te-asemeni printre stele cu un păstor care îşi păzeşte turma; sau treci peste creasta munţilor, strălucitoare şi rotundă ca roata unui car.

„O, Tanit, tu mă iubeşti, nu-i aşa? Atât de îndelung te-am privit! Dar tu, în zborul tău, străbaţi tăriile albastre, iar eu rămân legată mereu de-ncremenitul pământ!”

— Ia nebalul tău, Taanah, şi cântă încet pe struna de argint, căci inima mea e mâhnită…

Sclava prinse în mâini harfa triunghiulară de abanos, mai înaltă decât ea şi, sprijinind vârful deltei înstrunite pe un glob de cristal, începu să cânte cu toate degetele.

Sunetele se fugăreau surde şi grăbite, ca murmurul unui roi de albine; apoi, din ce în ce mai limpezi, se pierdură în noapte, laolaltă cu suspinul valurilor şi freamătul copacilor bătrâni de pe culmea Acropolei.

— Taci! strigă Salammbô.

— Ce gânduri te frământă, stăpână? Unda uşoară a vântului, norul care trece, toate te tulbură şi te neliniştesc. Ce ai?

— Nu ştiu nici eu…

— Preaîndelungatele rugăciuni te istovesc.

— O, Taanah, aş vrea să mă topesc în adâncul lor, ca floarea într-o amforă cu vin!

— Sau, poate, fumul aromelor aprinse îţi face rău.

— Nu, răspunse Salammbô. În adierea plăcutelor miresme sălăşluieşte duhul zeilor.

Sclava îi vorbi apoi despre tatăl ei, Hamilcar. Se zvonise că s-ar fi îndreptat spre Ţara Chihlimbarului, dincolo de columnele lui Melkarth.

— Iar dacă nu se va mai întoarce, va trebui să te supui voinţei lui şi să-ţi alegi un soţ dintre fiii Bătrânilor. În braţele unui bărbat, mâhnirea ta se va risipi.

— De ce? întrebă tânăra fecioară.

Bărbaţii pe care îi întâlnise până atunci o dezgustaseră cu râsul lor de fiară şi mâinile lor noduroase.

— Simt uneori, Taanah, cum din adâncul fiinţei mele se ridică valuri fierbinţi, mai cotropitoare decât răsufletul unui vulcan. Aud glasuri care mă cheamă, o flacără mare îmi încinge pieptul, mă înăbuşă, mă ucide. Apoi o undă dulce coboară în mine din creştet până în tălpi, înfiorându-mi carnea trupului; o mângâiere blândă mă învăluie şi mă copleşeşte, ca şi cum un zeu s-ar apleca asupră-mi. O, aş vrea să mă pierd în negura nopţii, în apa fântânilor, în mustul arborilor; să mă desprind din mine însămi, să nu mai fiu decât boarea vântului, o rază de lumină, să lunec şi să mă ridic până la tine, o, Mamă!

A ridicat braţele cât a putut mai sus, arcuindu-se din mijloc, palidă şi uşoară în largul ei veşmânt, asemenea lunii. Apoi se lăsă să cadă pe culcuşul ei de fildeş, răsuflând adânc şi greu. Taanah îi prinse în jurul gâtului o salbă din boabe de chihlimbar şi dinţi de delfin, ca să-i gonească spaima, iar Salammbô spuse cu glasul aproape stins:

— Du-te şi cheamă-l aici pe Şahabarim.

Tatăl ei nu voise ca Salammbô să intre în rândul preoteselor, şi nici măcar să cunoască credinţa poporului despre Tanit. Îşi păstrase fata pentru o însoţire care să slujească planurile lui. Salammbô trăia singură în palat. Mama ei murise de mult.

Fusese crescută în post şi cumpătare, înconjurată numai de lucruri frumoase şi cuminţi, cu trupul scăldat în miresme şi sufletul purificat în rugăciuni. Nu gustase niciodată un strop de vin, nu mâncase carne, nu atinsese cu mâna ei un animal spurcat şi nu pusese piciorul în casa nici unui mort.

Nu se închina nici unui zeu al neruşinării; căci fiecare dintre zeii Cartaginei aveau însuşiri deosebite, iar slujbele lor nu semănau între ele, cu toate că mărturiseau aceeaşi credinţă. Salammbô îşi slăvea zeiţa aleasă în întruchiparea ei siderală. Fecioara trăia sub vraja lunii. Când discul ei scădea, Salammbô îşi simţea puterile pierind, tânjea ziua întreagă şi numai apropierea asfinţitului o înviora. În timpul unei întunecimi a lunii, era odată să moară.

Dar Rabbet se răzbuna, mânioasă, împotriva fecioarei care nu i se jertfise, şi o chinuia trimiţându-i gânduri tulburătoare, cu cât mai aprige şi mai nelămurite, cu atât mai adânc răscolite de credinţa ce le pătrundea.

Fiica lui Hamilcar era necontenit tulburată de Tanit. Ştia toate drumurile ei, toate lucrările şi toate numele ei, pe care le rostea necontenit fără să-şi poată da seama de înţelesul lor felurit. Ardea de dorinţa de a pătrunde până în cele mai ascunse adâncuri ale credinţei sale; ar fi voit să străbată până la încăperea cea de taină a Templului, unde se afla, în minunatu-i veşmânt, vechiul idol de care era legată soarta Cartaginei; căci ideea despre zei nu se desprindea în întregime de chipul în care erau înfăţişaţi, şi a purta imaginea lor, sau măcar a o privi, însemna a le lua o parte din putere şi, într-o măsură, a-i stăpâni.

Salammbô întoarse capul, auzind sunetul clopoţeilor de aur care tiveau poala hainei lui Şahabarim.

Şahabarim urcă scările şi se opri pe pragul terasei, încrucişându-si braţele.

Ochii lui adânci străluceau ca luminile unui mormânt, trupul lui înalt şi subţire se pierdea în mantia largă de in, împovărată de clopoţei şi de ciucuri cu boabe de smarald. Avea braţele firave, fruntea piezişă şi bărbia ascuţită; pielea părea să-i fie rece, iar faţa lui galbenă, brăzdată de cute adânci, chinuită parcă de o dorinţă neîmplinită şi de-o nesfârşită durere.

Era marele preot al lui Tanit, care o crescuse pe Salammbô.

— Vorbeşte! o îndemnă Şahabarim. Ce doreşti?

— Aş fi voit… Mi-ai făgăduit…

Glasul ei şovăi o clipă, apoi deodată începu să vorbească:

— De ce mă dispreţuieşti? Cu ce-au greşit rugăciunile mele? Tu eşti învăţătorul meu şi mi-ai spus că nimeni nu ştie mai bine decât mine să aducă închinare zeilor. A mai rămas vreo taină pe care nu vrei să mi-o dezvălui, părinte?

Şahabarim, aducându-şi aminte de poruncile lui Hamilcar, răspunse:

— Nu mai ai nimic de învăţat.

— O zeiţă stăpâneşte peste dragostea mea. Am urcat treptele templului lui Eşmun, stăpânul lumii şi al cugetării. Am dormit sub măslinul de aur al lui Melkarth, ocrotitorul căminurilor tyriene. Am trecut pe sub porţile lui Baal Khamon, dăruitorul de roade şi de lumină. Am adus jertfe Cabirilor subpământeni, zeilor vântului, ai pădurilor, ai râurilor şi ai munţilor; dar ei sunt prea sus, prea departe, prea nepăsători! înţelegi? Ea face parte însă din viaţa mea, sufletul meu e plin de fiinţa ei, o simt fremătând în mine ca şi cum ar vrea să-şi ia zborul – şi mă înfior! Aştept să-i zăresc chipul, să-i aud glasul, dar un fulger parcă mă orbeşte şi mă cufund într-o noapte adâncă…

Şahabarim tăcea. Salammbô îndreptă spre el o lungă privire rugătoare. Marele preot făcu un semn, cerând să plece sclava care nu era de sânge cananean. Taanah se făcu nevăzută, iar Şahabarim, ridicând braţul deasupra capului, vorbi astfel:

— Înainte de a se naşte zeii, stăpânea întunericul; şi peste toate plutea o suflare grea, nedesluşită, ca gândurile unui om care visează. Acel duh s-a închegat, născând Eterul şi Voinţa, din care s-a înfiripat Substanţa cea dintâi, o apă mlăştinoasă, rece ca gheaţa, neagră şi adâncă. În unda ei tulbure se învălmăşeau monştri fără simţire, părţile risipite ale formelor care aveau să ia fiinţă, aşa cum sunt zugrăvite pe pereţii altarelor.

„Apoi s-a întrupat Materia, alcătuind la început un ou: iar oul acesta s-a desfăcut în două. Jumătate a zămislit Pământul, cealaltă jumătate Cerul. Ivitu-s-au pe rând soarele, luna, vânturile şi norii, iar la sunetul trăsnetului s-au trezit fiinţele cugetătoare. Eşmun s-a răspândit pe bolta înstelată. Khamon a aprins soarele, pe care Melkarth l-a împins cu braţele lui dincolo de Gades. Cabirii au coborât în adâncul vulcanilor, pe când Rabbetna, ca o mamă, s-a aplecat asupra lumii, dăruindu-i laptele alb al luminii şi învăluind-o în veşmântul nopţii.”

— Şi pe urmă? întrebă Salammbô.

Povestindu-i taina genezei, Şahabarim o purtase pe calea tăriilor înalte; dar cuvintele lui din urmă stârniră din nou neliniştea fecioarei. Marele preot, înduplecându-se pe jumătate, spuse:

— Ea trezeşte iubirea oamenilor şi o călăuzeşte.

— Iubirea oamenilor…, murmură Salammbô, ca într-un vis.

— Ea e sufletul Cartaginei. Lumina ei se răspândeşte pretutindeni, iar sălaşul ei e aici, sub vălul sacru.

— Părinte! strigă Salammbô. O voi vedea, nu-i aşa? Mă vei călăuzi până la ea! Am stat şi am şovăit multă vreme, dar dorinţa de a-i cunoaşte taina mă arde… Ajută-mă! Ai milă! Să mergem!

Şahabarim o respinse cu o mişcare scurtă şi plină de mândrie.

— Niciodată! Nu ştii că oricine o atinge moare? Baalii-hermafrodiţi nu ni se arată decât nouă, celor care avem minte bărbătească şi slăbiciune de femeie. Dorinţa ta e o nelegiuire! Mulţumeşte-te cu cele ce-ai putut să cunoşti.

Salammbô căzu în genunchi, ducând câte un deget la fiecare ureche, în semn de pocăinţă. Biruită de cuvintele marelui preot, plângea cu hohote, păstrând împotriva lui un simţământ de mânie, de spaimă şi de umilinţă. Şahabarim o privea de sus până jos zbuciumându-se la picioarele lui şi, mai nesimţitor decât lespezile terasei, simţea o bucurie ascunsă văzând-o cum suferea pentru zeiţa a cărei taină el însuşi nu putea s-o cuprindă pe de-a-ntregul.

Păsările începuseră să cânte. Un vânt rece pornise să sufle, şi nori subţiri se fugăreau pe cerul tot mai străveziu. Atunci se zări deodată, dincolo de Tunis, o negură uşoară, care se târa pe pământ. Apoi, în volbura unei mulţimi învălmăşite, după o perdea de pulbere cenuşie, se iviră gâturi de cămilă, suliţe şi scuturi. Era oastea barbarilor care venea asupra Cartaginei.