IV. Sub zidurile Cartaginei

Oamenii câmpului, călări pe măgari sau fugind pe jos, năvăliră în oraş într-un iureş nebun, îngălbeniţi de spaimă şi cu sufletul la gură. Fugeau de groaza armatei. În trei zile, soldaţii făcuseră drumul de la Sicca la Cartagina, porniţi pe jaf şi pe măcel.

Porţile cetăţii se închiseră. Barbarii n-au întârziat să se ivească, dar se opriră la jumătatea istmului, pe marginea lacului.

În primele zile nu se arătară duşmănoşi. Trimiseră soli de pace, cu ramuri de palmier în mână. Cartaginezii îi primiră cu o ploaie de săgeţi, atât erau de înfricoşaţi.

După apusul soarelui şi înainte de revărsatul zorilor, iscoade dădeau târcoale în preajma zidurilor. Nu lipsea niciodată un omuleţ înfăşurat cu grijă într-o mantie lungă, ferindu-şi faţa sub un coif cu obrăzarul lăsat. Stătea ceasuri întregi să privească apeductul, cu atâta stăruinţă, ca şi cum ar fi voit să înşele pe cartaginezi asupra adevăratelor lui gânduri. Îl însoţea totdeauna un bărbat cu capul gol. Un uriaş.

Cartagina era bine apărată pe toată lungimea istmului. Mai întâi printr-un şanţ adânc; apoi printr-un şir de metereze ascunse sub iarbă şi printr-un zid de piatră cu două caturi, înalt de treizeci de coţi. Aici se aflau grajdurile celor trei sute de elefanţi, şi magaziile unde se păstrau valtrapurile, opritoarele şi hrana animalelor. Alte rânduri de grajduri adăposteau patru mii de cai, cu orzul şi hamurile lor; douăzeci de mii de ostaşi îşi păstrau la îndemână în cazărmi, platoşele şi armele lor de luptă. Turnuri crenelate se înălţau din loc în loc peste catul al doilea al zidurilor, purtând pe faţa lor scuturi de bronz atârnate în cârlige.

În imediata lui apropiere, acest zid înconjurător apăra Malqua, partea oraşului unde locuiau vopsitorii şi corăbierii. Ici-colo se zăreau catargele pe care se uscau vălurile de purpură, iar pe terasele înalte ardeau cuptoarele de lut, unde se punea la fiert saramura de peşte.

Dincolo de ziduri, oraşul îşi înălţa în amfiteatru casele lui pătrate, clădite din piatră, scânduri, lut amestecat cu trestie, sfărămături de scoici şi pământ bătut. Grădinile templelor apăreau ca nişte lacuri verzi, risipite pe un munte de clădiri multicolore. Pieţele publice netezeau povârnişul la distanţe neegale, şi de sus până jos îl brăzdau, încrucişându-se, nenumărate ulicioare. Se mai deosebeau încă hotarele despărţitoare ale celor trei cartiere vechi ale oraşului, contopite acum laolaltă. Zidurile rămase în picioare se înălţau din loc în loc, ca nişte muchii de stâncă, întinzându-şi pereţii lor uriaşi, pe jumătate acoperiţi cu flori, înnegriţi de vreme şi stropiţi din belşug cu necurăţenii. Străzile noi treceau prin spărturile lor ca nişte râuri pe sub pântecele podurilor.

Colina Acropolei se pierdea în mijlocul Byrsei, sub o învălmăşeală de clădiri. Sprijinite pe columnele lor răsucite, templele îşi înălţau capitelurile de bronz, lanţurile de fier, conurile de piatră cu dungi albastre, cupolele de aramă, arhitravele de marmură, contraforturile babiloniene şi obeliscurile cu vârful în jos, ca nişte torţe răsturnate. Peristilurile sprijineau înălţimea frontoanelor, volutele se unduiau între colonade, acoperişurile de olane ocroteau pereţii de granit şi se încălecau, trecând unele peste altele într-un chip minunat şi greu de înţeles. Se simţea adaosul neîntrerupt al veacurilor şi stăruia amintirea vechilor căminuri străbune rămase departe.

Dincolo de Acropole, pe pământul de humă roşie, se aşternea drumul mărginit de morminte al Mappalelor, ducând de-a dreptul de la ţărm la Catacombe: clădiri mari se înşiruiau mai departe în mijlocul grădinilor. Megara, oraşul nou, cel de-al treilea cartier al cetăţii, se întindea până la marginea coastei înalte, pe-a cărei culme farul uriaş se aprindea în fiecare noapte.

Astfel se înfăţişa priveliştea Cartaginei, soldaţilor tăbărâţi în câmpie.

Se sileau să recunoască din depărtare pieţele şi răspântiile, certându-se între ei asupra aşezării templelor. Templul lui Khamon, în faţa sisiţilor, avea acoperământul de aur: Melkarth, în stânga lui Eşmun, purta deasupra streşinilor ramuri de mărgean; templul lui Tanit îşi rotunjea cupola aurie în frunzişul palmierilor; întunecatul Moloh se ridica printre cisterne, în apropierea farului. Pe linia frântă a frontoanelor, pe creasta zidurilor, la întretăierea străzilor, pretutindeni se zăreau zei cu frunţi pătrate, cu capete enorme şi hidoase, cu burţi turtite şi uriaşe, cu gura căscată, cu braţele desfăcute, ţinând în mână furci, suliţe şi lanţuri. Albastrul mării stăpânea dincolo de povârnişul străzilor, care păreau din depărtare şi mai piezişe.

O mulţime zgomotoasă forfotea pe străzi, din zori şi până în noapte. Băieţandri strigau în poarta băilor, sunând din clopot. Tarabele cu băuturi fierbinţi fumegau. Văzduhul era plin de larma nicovalelor. Cocoşii albi juruiţi soarelui cântau pe terase. Boii înjungheaţi în temple mugeau. Sclavii alergau, purtând panere pe creştetul capului, iar din umbra porticelor se ivea, ici şi colo, un preot înveşmântat în negru, cu o scufie ţuguiată pe cap şi cu picioarele goale.

Priveliştea Cartaginei îi aţâţa pe barbari. O admirau şi o urau totodată. Ar fi dorit s-o dărâme şi le-ar fi plăcut să fie a lor. Ce putea să se ascundă în portul corăbiilor de război, întărit cu trei rânduri de ziduri? Mai departe, în adâncul Megarei, la marginea oraşului, mai înalt decât Acropole, stăpânea palatul lui Hamilcar.

Mâtho îşi îndrepta necontenit privirile spre palat. Urca dealul Măslinilor şi îşi punea palmele streaşină deasupra ochilor. Grădinile păreau pustii, iar poarta roşie cu cruce neagră nu se deschidea niciodată.

A dat ocol zidurilor de douăzeci de ori, căutând zadarnic un loc de trecere. Într-o noapte se azvârli în valuri şi înotă fără răgaz vreme de trei ceasuri. Răzbi până la ţărmul Mappalelor şi încercă să se caţăre pe mal; îşi rupse unghiile, îşi însângeră genunchii şi căzu în mare, făcând cale întoarsă.

Cu cât se dovedea mai neputincios, cu atât îşi ieşea mai mult din fire. Ura cetatea care o ţinea închisă pe Salammbô cum ar fi urât pe bărbatul care ar fi stăpânit-o. Nu mai era frământat de gânduri, dar îl cuprinsese o dorinţă nepotolită de-a săvârşi fapte nebuneşti. Cu obrazul aprins, cu priviri aţâţate şi cu glasul înăsprit, străbătea în goană câmpul şi se oprea pe ţărmul mării, ascuţind pe nisip tăişul săbiei lui grele. Săgeta vulturii din zbor, iar furtuna din sufletul lui izbucnea în cuvinte nestăpânite.

— Lasă mânia să te poarte ca un car în goana mare! îi spunea Spendius. Strigă şi blesteamă! Zdrobeşte şi ucide! Sângele vărsat alină durerea. De nu poţi să-ţi îndestulezi dragostea, hrăneşte ura care îţi dă putere!

Mâtho se întorsese la ostaşii pe care îi avea sub porunca lui şi începu să-i înstrunească fără cruţare. Cunoscându-i vitejia şi, mai ales, puterea lui, oamenii se supuneau. Întreaga lui fiinţă le trezea o teamă tulburătoare: spuneau că noaptea stă de vorbă cu stafiile. Ceilalţi căpitani îi urmară pilda şi în scurtă vreme oastea barbarilor îşi strânse din nou rândurile sub semnul ascultării. Din pragul casei lor, cartaginezii auzeau glasul de metal al goarnelor care scandau ritmul pasului ostăşesc. Încetul cu încetul, barbarii se apropiară de zidurile cetăţii.

Pentru a-i înfrânge pe fâşia de pământ unde tăbărâseră, două corpuri de oaste ar fi trebuit să pornească asupra lor şi să le cadă în spate. Unul venind dinspre mare, pe ţărmul golfului Utic, celălalt coborând de pe muntele Apelor-Calde. Ce putea să facă însă Legiunea Sacră, una singură, care nu număra mai mult de şase mii de oameni? Dacă barbarii ar fi pornit spre răsărit alăturându-se nomazilor, ar fi tăiat drumul Cyrenei şi legătura cu deşertul. Dacă s-ar fi retras înspre apus, ar fi stârnit răscoala întregii Numidii. Mai curând sau mai târziu, rămaşi fără hrană, s-ar fi abătut ca lăcustele asupra câmpurilor învecinate. Bogaţii, cuprinşi de spaimă, îşi vedeau primejduite deopotrivă palatele, viile şi semănăturile.

Hannon veni cu planurile lui, pe cât de crude, pe atât de zadarnice. El voia să pună un preţ mare pe capul fiecărui barbar ucis, şi să dea foc taberei cu ajutorul aruncătoarelor de flăcări de pe corăbii. Generalul Giscon zicea altfel; el cerea ca mercenarii să fie plătiţi. Cunoscând renumele de care se bucura în mijlocul poporului, Bătrânii îl urau de moarte. Se temeau de ivirea unui nou stăpân şi, gândindu-se cu groază la o întoarcere a monarhiei, se străduiau să risipească toate resturile din care ar mai fi putut să renască.

Dincolo de zidurile cetăţii trăia un neam de alt sânge, a cărui obârşie nu se cunoştea. Erau vânătorii-de-arici, mâncătorii-de-melci şi de şerpi. Se furişau prin peşteri şi prindeau în capcană hiene vii, iar petrecerea lor cea mai plăcută era să le fugărească după apusul soarelui pe nisipurile Megarei, printre pietrele stelare ale mormintelor. Colibele lor, plămădite din noroi şi iarbă de mare, spânzurau pe povârnişul malului ca nişte cuiburi de rândunici. Pe cât de slăbănogi pe-atât de cruzi, îşi duceau traiul lor amestecaţi de-a valma, fără zei şi fără cârmuire. Umblau goi din cap până în picioare, iar poporul Cartaginei îi privea cu scârbă, văzând spurcăciunile pe care le mâncau. Într-o dimineaţă, străjerii care stăteau de pază au băgat de seamă că vânătorii-de-arici se făcuseră nevăzuţi.

În cele din urmă, Sfatul cel Mare se hotărî. Dregătorii cetăţii, purtând sandale uşoare ca pentru un drum în vecini, fără centuri şi fără colane, se înfăţişară în tabăra barbarilor. Se apropiară cu paşi liniştiţi, dând bineţe căpitanilor şi, oprindu-se să stea de vorbă cu soldaţii, le spuseră că cererile lor drepte vor fi îndeplinite. Astfel, totul se va sfârşi cu bine.

Cei mai mulţi dintre ei pătrundeau pentru întâia oară într-un lagăr al mercenarilor. În locul învălmăşelii la care se aşteptau, se văzură întâmpinaţi de-o rânduială întru totul înfricoşătoare. Tabăra era împrejmuită cu un taluz înalt, acoperit cu iarbă, alcătuind o apărare pe care catapulturile nu puteau s-o vatăme. Drumurile erau proaspăt stropite cu apă, iar prin deschiderea corturilor se zăreau scânteind în umbră luminile unor priviri sălbatice. Lăncile strânse în mănunchi şi panopliile cu arme străluceau ca nişte oglinzi orbitoare. Trimişii cetăţii vorbeau în şoaptă şi păşeau cu grijă, nu cumva să răstoarne ceva cu poalele veşmintelor prea lungi.

Ostaşii cerură de mâncare, învoindu-se ca preţul hranei să li se scadă din solda care li se cuvenea.

Cartagina le trimise boi, berbeci, bibilici, mazăre, fructe uscate, niprale şi acele faimoase scrumbii afumate, pe care negustorii din cetate le vindeau peste mare în toate porturile. Mercenarii dădeau târcoale vitelor mari şi frumoase privindu-le cu dispreţ, şi găsind tot felul de cusururi bunătăţilor pe care le râvniseră, socoteau berbecul pe preţul unui porumbel, iar pentru trei capre nu dădeau mai mult decât pe-o rodie. Amestecându-se în vorbă, ca mai pricepuţi, mâncătorii-de-scârnăvii îi îndemnau să nu se lase păcăliţi; iar barbarii scoteau săbiile, porniţi pe vărsare de sânge.

Împuterniciţii Marelui Sfat se apucară să numere anii slujiţi sub arme de fiecare mercenar. Dar nimeni nu mai ştia câţi ostaşi fuseseră înrolaţi, iar Bătrânii se înspăimântară văzând ce datorii uriaşe aveau de plătit. Ar fi trebuit să vândă tot silfiul Cartaginei şi să pună biruri grele pe negustorii oraşelor. Mercenarii se arătau din zi în zi mai nerăbdători. Tunisul trecuse de partea lor. Hărţuiţi de-o potrivă de furia lui Hannon şi de mustrările potrivnicului său, Bogaţii sfătuiră pe cetăţenii Cartaginei să câştige prietenia barbarilor; să-şi aducă aminte de cei pe care îi cunoşteau, să-i caute şi să-i cerceteze. Această dovadă de încredere i-ar linişti.

Negustorii, scribii, lucrătorii arsenalului, unii cu nevestele şi copiii, veniră în mijlocul barbarilor.

Soldaţii le-au dat voie să pătrundă în tabără, dar le-au lăsat o intrare atât de îngustă, încât abia aveau loc să treacă, unul lângă altul, cot la cot, patru oameni. Spendius, în picioare, stătea de pază la hotarul taberei, scotocind până la piele pe toţi cei care intrau. Mâtho, alături de el, privea cu luare-aminte mulţimea, nădăjduind să recunoască vreunul din chipurile pe care le văzuse în preajma lui Salammbô.

Lagărul luase înfăţişarea unui adevărat oraş, plin de frământare şi de larmă. Două lumi deosebite se amestecau fără să se contopească. Una în straie de pânză şi de lână, purtând pe creştetul capului scufii de pâslă asemeni ştiuleţilor de brad; alta înveşmântată în fier, cu arama coifurilor pe frunte. În mulţimea slugilor şi a vânzătorilor care îşi plimbau marfa dintr-un loc în altul, mişunau femei de toate neamurile; unele cu pielea bronzată ca a curmalelor coapte, altele cu faţa verzuie ca măslinele sau galbenă ca năramzele; muieri vândute în târg de marinari, culese din gunoiul cocioabelor infecte, răpite în mersul caravanelor sau de pe uliţele oraşelor jefuite slujeau până la istovirea trupului pofta de dragoste a bărbaţilor; apoi, snopite în bătăi când îmbătrâneau, erau lăsate să moară la marginea şanţurilor, lângă lăzile azvârlite în drum, laolaltă cu vitele care nu puteau să mai tragă. Femeile nomazilor îşi fluturau până la călcâie rochiile lor ţesute în pătrăţele din păr roşcat de cămilă; cântăreţele din Cyrenaica, înfăşurate în văluri viorii, cu sprâncenele încondeiate, îşi mlădiau glasul încrucişându-şi picioarele pe rogojini; negresele, cu sânii atârnându-le, strângeau baligă pentru foc şi o uscau la soare; femeile din Siracusa purtau în păr spelci de aur; luzitanele, salbe de scoici; femeile galilor îşi acopereau cu piei de lup pieptul lor alb. Copii voinici, plini de păduchi şi goi, netăiaţi împrejur, se repezeau cu capul în burta trecătorilor şi, ca nişte pui de tigri, le muşcau mâinile pe la spate.

Cartaginezii se plimbau de-a lungul taberei, uimiţi de câte putea să cuprindă gospodăria soldaţilor. Cei fricoşi nu izbuteau să-şi ascundă neliniştea; ceilalţi se sileau să pară nepăsători.

Barbarii îi băteau pe umeri şi căutau să-i înveselească glumind. Când zăreau în mulţime un om mai de seamă, îl pofteau să ia parte la jocurile lor. Aruncând discul, aveau grijă să le strivească picioarele, iar când se luptau în pumni le mutau fălcile de la cele dintâi lovituri. Dibăcia aruncătorilor-cu-praştia îi înspăimânta pe cartaginezi, ca şi viperile îmblânzitorilor de şerpi, sau armăsarii greu de înstrunit ai călăreţilor. Oamenii aceştia, deprinşi cu obiceiurile lor paşnice, îndurau toate umilinţele, plecându-şi fruntea şi încercând să zâmbească. Unii, căutând să-şi dovedească îndrăzneala, arătau prin semne că ar dori să intre în rândurile oastei. Mercenarii îi puneau să crape lemne şi să ţesale catârii. Îi legau cu frânghie de-o platoşă şi îi dădeau de-a dura ca pe nişte butoaie. Când îi vedeau că se pregătesc de plecare, barbarii se prefăceau că-şi smulg părul din cap şi îşi răsuceau trupul în zvârcoliri caraghioase.

Din neştiinţă sau din prostie, mulţi îşi închipuiau că toţi cartaginezii erau bogaţi şi se ţineau după ei rugându-i să le dăruiască ceva: un inel, o centură, o pereche de sandale, ciucurii de la manta, orice li se părea atrăgător. Iar când cartaginezul, despuiat, striga: „Nu mai am nimic, ce mai doreşti?” ei răspundeau: „Pe nevastă-ta!” sau mai scurt: „Viaţa ta!”

Socotelile privitoare la solda ostaşilor fură înmânate căpitanilor; căpitanii le dădură citire mai departe, primind pe de-a întregul învoirea tuturor. Armata ceru corturi; i se dădură. Polemarcii grecilor doriră câteva din frumoasele armuri care se făureau în Cartagina; Marele Sfat încuviinţă să fie cumpărate pe cheltuiala Republicii. Călăreţii îşi arătară dreptul lor de a fi despăgubiţi pentru caii pe care îi pierduseră; unuia îi căzuseră trei în nu ştiu care luptă; altuia cinci, în nu ştiu care marş; altuia îi pieriseră paisprezece într-o prăpastie. Li s-au făgăduit în schimb armăsari din Hecatompyle: soldaţii preferau să fie răsplătiţi cu bani.

Au cerut apoi să li se plătească – în bani de argint, nu în monezi de piele – grâul care li se datora. Îl socoteau la preţul cel mai mare cu care se vânduse pe timpul războiului, aşa încât o măsură de făină revenea de patru sute de ori mai scumpă decât dăduseră ei pe un sac întreg de grăunţe. O asemenea nedreptate i-a scos din fire pe cartaginezi; dar până la urmă fură nevoiţi să se învoiască.

Împuterniciţii soldaţilor ajunseră la împăcare cu trimişii Marelui Sfat, jurând, unii pe geniul ocrotitor al Cartaginei, ceilalţi pe zeii lor barbari. Cu temeneli şi vorbă-lungă îşi cerură iertare unii altora, măgulindu-se. Ca o dovadă de prietenie, soldaţii cerură pedepsirea trădătorilor, care prin uneltirile lor îi aţâţaseră împotriva Republicii.

Marele Sfat se prefăcu a nu înţelege. Soldaţii vorbiră mai limpede, cerând capul lui Hannon. Ieşeau afară din tabără de mai multe ori pe zi. Se plimbau de-a lungul zidurilor, cerând să li se arunce scăfârlia sufetului şi îşi întindeau mantalele s-o primească.

Marele Sfat le-ar fi făcut poate pe plac, dacă armata n-ar fi venit cu încă o cerere, mai umilitoare decât toate celelalte; să li se dea căpeteniilor soţii alese dintre fecioarele celor mai de seamă familii ale Cartaginei. Ideea fusese a lui Spendius şi ostaşii o găsiră îndreptăţită. Dar îndrăzneala barbarilor de-a voi să amestece sânge punic în neamurile lor i-a scos din fire pe cartaginezi. Răspunseră scurt şi tăios că nu mai au nimic de dat. Soldaţii începură să strige că au fost înşelaţi; dacă în trei zile nu vor primi dreptul lor, vor veni ei înşişi în Cartagina să şi-l ia.

Mercenarii nu erau atât de necinstiţi pe cât îi socoteau duşmanii lor. Hamilcar le făcuse făgăduieli mari, destul de nelămurite ce-i drept, dar foarte solemne şi repetate de mai multe ori. Erau îndreptăţiţi să creadă că, o dată ajunşi în Cartagina, li se va da în stăpânire oraşul şi li se vor împărţi avuţiile lui; văzând că abia dacă li se va plăti solda, se simţeau dezamăgiţi deopotrivă, în mândria şi în lăcomia lor.

Nu dobândiseră în războaie nemăsurate averi Denys, Pirus, Agatocle şi generalii lui Alexandru? Nu lumina întreaga zare a taberelor de luptă amintirea lui Hercule, pe care cananienii îl asemuiau cu soarele? Ostaşi de rând ajunseseră să poarte pe frunte diademă regească. Împărăţiile care se prăbuşeau îl făceau pe gal să viseze în pădurile lui de stejari şi pe etiopian în nisipuri. Se găsea totdeauna o Cetate gata să cheme sub steagurile ei pe războinici. Tâlharul izgonit de tribul lui, paricidul fugar pe drumuri străine, pângăritorul de altare urmărit de pedeapsa zeilor, toţi flămânzii şi toţi prigoniţii se îndreptau spre portul unde trimişii Cartaginei căutau mercenari. De obicei, Cartagina îşi ţinea făgăduielile. De data aceasta, pătimaşa-i zgârcenie o împinsese pe calea plină de primejdii a înşelăciunii. Numizii, libienii, Africa întreagă pornise asupra Cartaginei. Drumul mării îi mai rămăsese deschis, dar aici o pândeau romanii. Ca un om împresurat de ucigaşi, simţea cum moartea o aştepta pretutindeni.

Marele Sfat se văzu nevoit să cheme în ajutor pe Giscon. Barbarii primiră să stea de vorbă cu el. Într-o dimineaţă lanţurile portului coborâră în apă şi trei corăbii cu fundul neted trecură prin canalul Teaniei intrând în lac.

La prora celei dintâi corăbii stătea Giscon. În spatele lui se zărea o ladă uriaşă. Înaltă ca un catafalc, împodobită cu inele mari, atârnând ca nişte coroane. Ceva mai departe venea legiunea tălmacilor, purtând pe cap văluri de sfinx şi având pe pieptul lor, tatuat, un papagal. În urma lor se îmbulzeau prieteni şi sclavi, toţi fără arme, atât de mulţi încât stăteau îngrămădiţi umăr lângă umăr. Cele trei corăbii, pline mai-mai să se scufunde, se apropiau în uralele armatei care se strânsese să le privească.

Giscon puse piciorul pe uscat şi mercenarii se grăbiră să-l întâmpine. Vorbind de pe o grămadă de saci, generalul începu prin a spune că nu se va întoarce până nu va plăti până la un ban toate soldele.

Îi răspunse o furtună de aplauze, şi o bucată de vreme nu mai putu să rostească nici un cuvânt.

Reluând firul vorbirii recunoscu greşelile Republicii, dar nu pregetă să-i mustre pe barbari. Vina o purtau câţiva bezmetici, care înspăimântaseră Cartagina cu răzvrătirea lor. Cetatea îşi dovedea gândurile bune trimiţându-l drept mijlocitor pe el, potrivnicul de totdeauna al sufetului Hannon. Cartaginezii, zicea, nu erau atât de proşti să stârnească mânia războinicilor, nici atât de nerecunoscători ca să le tăgăduiască drepturile. Giscon purcese apoi la plata soldelor, începând cu libienii. Şi fiindcă soldaţii nu recunoscuseră drept bune socotelile Marelui Sfat, generalul nu se sluji de ele.

Soldaţii se perindau după neamul din care făceau parte, arătând pe degete anii slujiţi sub arme. Scribii îi însemnau cu vopsea verde pe braţul stâng, scoteau banii din lada deschisă şi cu un stilet făceau o gaură într-o foaie de plumb.

În şirul celor mulţi se înfăţişă un bărbat care umbla cu pas greu, ca boul când trage o povară.

— Suie lângă mine, spuse sufetul bănuind o înşelătorie. Câţi ani ai servit?

— Doisprezece, răspunse libianul.

Giscon îi pipăi cu degetele pe sub falcă urma celor două bătături pe care le lăsa cu vremea, de o parte şi de alta, cureaua de sub bărbie a coifului. Ostaşii le numeau roşcove; nu aveau roşcove decât veteranii.

— Tâlharule! strigă sufetul. Semnele care îţi lipsesc în obraz o să ţi le găsesc pe spinare!

Şi sfâşiindu-i tunica, îi dezgoli umerii însângeraţi de râie. Era un plugar din Hippo-Zaryt. Soldaţii îl acoperiră cu huiduieli şi-i retezară capul.

La căderea nopţii, Spendius se duse să-i trezească pe libieni şi le spuse:

— Ligurii, grecii, balearii, oamenii din Italia îşi vor primi soldele şi se vor întoarce acasă. Voi, cei din Africa, veţi rămâne pe loc, risipiţi fără apărare pe la triburile voastre. Republica nu va întârzia să se răzbune împotriva voastră. Temeţi-vă de drumul pe care îl veţi face la întoarcere! Nu vă încredinţaţi în vorbele lor! Cei doi sufeţi sunt înţeleşi între ei. Giscon vă înşală! Aduceţi-vă aminte de ostrovul Osemintelor şi de Xantip, pe care l-au trimis înapoi în Sparta pe o galeră putredă!

— Ce să facem? întrebară libienii.

— Să vă gândiţi!

În cele două zile următoare veniră la rând oamenii din Magdala, Leptis şi Hecatompyle. Spendius se strecură printre gali.

— I-au plătit pe libieni; vor urma grecii, balearii, apoi asiaticii şi toţi ceilalţi. Voi sunteţi mai puţini, n-o să primiţi nimic! N-au să vă dea corăbii şi n-o să mai revedeţi căminurile voastre niciodată. Vă vor ucide, ca să nu mai cheltuiască hrănindu-vă!

Galii se înfăţişară sufetului. Autharit, omul pe care Giscon îl lovise la ospăţul armatei, îl înfruntă şi-i ceru să răspundă. Giscon, împins de la spate de sclavi, se făcu nevăzut, strigând că se va răzbuna.

Nemulţumirile şi plângerile creşteau. Unii, mai stăruitori, intrau în cortul sufetului şi, pentru a-l înduioşa, îi prindeau mâinile, silindu-l să le pipăie gingiile fără dinţi, braţele firave şi urma rănilor nevindecate. Soldaţii care nu fuseseră încă plătiţi murmurau, cei care primiseră solda mai cereau încă una pentru cai; cerşetori şi fugari, lepădături fără căpătâi, furau armele soldaţilor şi strigau că sunt lăsaţi pe dinafară. În fiecare clipă veneau alte valuri de oameni, corturile se prăbuşeau pârâind, mulţimea îngrămădită între hotarele întărite ale taberei se tălăzuia din margini până la mijloc, într-o larmă asurzitoare. Când tumultul se înteţea, Giscon, sprijinindu-se în cot pe sceptrul lui de fildeş, privea în largul mării, fără să clipească din ochi, cu degetele înfipte în barbă.

Mâtho se depărta din când în când, ca să vorbeaccă cu Spendius; apoi se întorcea în faţa sufetului, iar Giscon îi simţea privirile pătrunzătoare, săgetându-l ca două aruncătoare de flăcări. Îşi trimiseră unul altuia ocări pe deasupra mulţimii, dar nu le auziră. Împărţeala, în vremea aceasta, mergea mai departe. Sufetul se pricepea să ocolească, dibaci, toate piedicile.

Grecii se arătaseră nemulţumiţi cu deosebirea dintre monede; li se dădură lămuririle cuvenite şi plecară liniştiţi. Negrii au cerut scoici albe, cu care ştiau că se face negoţ în toată Africa; li s-a dat răspuns să aştepte, până vor fi aduse din Cartagina. Nu mai stăruiră şi primiră să fie plătiţi în bani, ca toţi ceilalţi.

Balearilor li se făgăduise ceva mai bun, adică femei. Sufetul îi linişti, spunându-le că va sosi în curând pentru ei o caravană întreagă de fecioare. Calea fiind însă lungă, trebuiau să mai treacă încă şase luni pline. Fetele vor fi încărcate în corăbii şi trimise în porturile baleare, grase, frumoase şi parfumate cu ulei de benzoe.

Zarxas, înzdrăvenit acum şi mai chipeş ca niciodată, sări cu o iuţeală de saltimbanc pe umerii prietenilor săi şi strigă, arătând în Cartagina poarta lui Khamon:

— Aţi pus deoparte câteva pentru cei morţi?

Îmbrăcată de sus şi până jos în veşmânt de aramă, poarta strălucea în văpaia asfinţitului de soare, iar barbarii zăreau parcă deasupra ei o dâră însângerată. De câte ori Giscon încerca să vorbească, strigătele izbucneau din nou. În cele din urmă, coborând cu paşi rari, se închise în cortul lui.

A doua zi, în zori, când ieşi din cort, tălmacii care se culcaseră afară zăceau pe spate, nemişcaţi, cu ochii încremeniţi, cu limba între dinţi şi vineţi la faţă. O spumă albă le curgea din nări, iar trupul le înţepenise, ca şi cum în timpul nopţii ar fi îngheţat de frig. Gâtul fiecăruia era strâns într-un laţ de trestie.

Din clipa aceea răzvrătirea nu mai putu fi stăvilită. Uciderea balearilor, pe care Zarxas o reamintise, întări neîncrederea aţâţată de Spendius. Toţi îşi închipuiau că Republica voia din nou să-i înşele. Să se sfârşească odată! Nu mai aveau nevoie de tălmaci! Zarxas, cu o praştie pe umăr, urla cântece de război. Autharit ameninţa cu sabia lui cea mare. Spendius sufla unuia o vorbă la ureche, punea în mâna altuia un pumnal. Cei mai puternici îşi luau singuri partea ce li se cuvenea: cei mai puţin îndârjiţi cereau să urmeze împărţeala. Toţi aveau asupra lor arme şi furia tuturor se abătea asupra lui Giscon, ca un clocot al urii dezlănţuite.

Unii se urcaseră alături de el. Mulţimea asculta ocările în linişte, dar cei care încercau să rostească un singur cuvânt în apărarea generalului erau ucişi cu pietre sau se alegeau cu gâtul tăiat dintr-o singură lovitură de sabie. Grămezile de saci erau mai roşii decât un altar însângerat.

După prânzul stropit din belşug cu vin, înverşunarea gloatei crescu. Băutura era, în armata punică, o plăcere oprită sub pedeapsă de moarte, iar soldaţii ridicau paharul înspre Cartagina, bătându-şi joc de legile ei. Se năpusteau apoi din nou asupra sclavilor visteriei, ucigându-i de-a valma. În orice limbă ar fi fost rostit cuvântul: Loveşte! era înţeles de toţi.

Giscon ştia bine că Republica îl jertfeşte, dar oricât i-ar fi fost de nerecunoscătoare, el stăruia să-i apere onoarea. Când soldaţii îi reamintiră că li s-au făgăduit corăbii pentru întoarcerea lor acasă, se jură pe Moloh că îi va încărca pe socoteala lui, şi smulgându-şi colierul de pietre albastre, îl azvârli mulţimii ca un legământ.

Africanii cerură grâul făgăduit de Marele Sfat. Giscon le arătă socotelile sisiţilor, însemnate pe piei de oaie cu vopsea albastră, şi citi tot ceea ce intrase, lună cu lună şi zi de zi, în portul Cartaginei. Apoi se opri deodată, cu ochii holbaţi, ca şi cum printre numerele înşirate şi-ar fi zărit osânda morţii.

Adevărul era că Bătrânii măsluiseră preţurile, şi grâul vândut în anii cei mai grei ai războiului fusese socotit atât de ieftin, încât numai un orb ar fi putut să se lase înşelat.

— Vorbeşte! strigară soldaţii. Vorbeşte mai tare! Aha! Încearcă să ne mintă, ticălosul! Băgaţi de seamă!

Giscon şovăi o clipă, apoi începu din nou să citească.

Fără să-şi dea seama că sunt înşelaţi, barbarii primiseră drept bune socotelile sisiţilor; dar belşugul în care înota Cartagina le stârni dintr-o dată o gelozie sălbatică. Se năpustiră asupra lăzii de sicomor şi-o sfărâmară în bucăţi. Era pe trei sferturi goală. Văzuseră ieşind din ea atâţia bani, încât o socoteau fără fund; Giscon îi ascunde în cortul lui! Soldaţii luară sacii cu asalt. Mâtho era în fruntea lor. Fiindcă toţi urlau: „Banii! Banii!” Giscon, în cele din urmă, le răspunse:

— Cereţi-i generalului vostru!

Îi privea ţintă cu ochii lui mari şi galbeni, iar faţa lui prelungă se făcuse mai albă decât firele din barbă. O săgeată i se oprise în podoaba penelor şi atârna în inelul de aur din ureche; un fir de sânge curgea de sub tiară pe umăr.

La un semn al lui Mâtho, soldaţii năvăliră. Giscon desfăcu braţele. Spendius îi strânse pumnii în nodul unui laţ. Un soldat îl doborî la pământ, sub picioarele mulţimii care se năpustise peste saci.

Jefuiră cortul; nu găsiră decât cele trebuincioase vieţii de fiecare zi. Răscolind mai adânc, dădură peste trei chipuri ale lui Tanit înfăşurate într-o piele de maimuţă şi peste o piatră neagră căzută din lună.

Mai mulţi cartaginezi ţinuseră să-l însoţească pe Giscon. Erau toţi oameni de seamă, din rândurile celor care voiseră războiul. Soldaţii îi târâră afară din corturi, aruncându-i pe toţi de-a valma în groapa cu scârnăvii. Le legară pântecele în lanţuri de fier şi-i ţintuiră de stâlpi puternici, întinzându-le de mâncare în vârful suliţelor.

Autharit, stând de pază, îi acoperea de sudalme; dar neînţelegându-i vorba, ostatecii nu-i răspundeau. Din când în când, galul le azvârlea pietre în obraz, ca să-i audă ţipând.

În ziua următoare, un fel de toropeală cuprinse întreaga armată. Furia i se istovise şi începu s-o cerceteze neliniştea. Mâtho tânjea, copleşit de o nedesluşită mâhnire. I se părea că, fără voia lui, o jignise pe Salammbô. Bogaţii făceau parte oarecum din fiinţa ei. Se aşeza noaptea pe marginea groapei lor, şi în acele gemete desluşea parcă un tremur din glasul care îi umplea sufletul.

Mânia tuturor se abătuse acum împotriva libienilor, singurii care îşi primiseră solda. Îşi dădeau seama totuşi că, duşmănindu-se între ei şi lăsându-se purtaţi de ura care-i dezbina, se primejduiau. Îndrăzneala lor avea să fie crunt pedepsită. Aşadar, trebuiau să se apere de răzbunarea Cartaginei. Cuvântările şi sfaturile de război se ţineau lanţ. Toţi vorbeau şi nimeni nu asculta, iar Spendius, atât de guraliv de obicei, nu răspundea la nici o întrebare şi se mulţumea să clatine din cap.

Într-o seară, ca din întâmplare, îl întrebă pe Mâtho dacă sunt fântâni în cetate.

— Nici una, răspunse Mâtho.

A doua zi Spendius îl duse până la marginea lacului.

— Stăpâne! spuse fostul sclav, dacă inima ta îndrăzneşte, vom intra amândoi în Cartagina.

— Cum? întrebă Mâtho, abia ţinându-şi răsuflarea.

— Jură că vei asculta poruncile mele şi mă vei urma ca o umbră.

Mâtho ridică braţul spre steaua Chabar şi strigă:

— Jur pe Tanit! Spendius vorbi din nou:

— Mâine, după asfinţitul soarelui, să mă aştepţi la picioarele apeductului, între arcada a noua şi a zecea. Ia cu tine un târnăcop, o cască fără pene şi sandale de piele.

Apeductul despre care vorbea Spendius străbătea de-a curmezişul întreg istmul. Era o lucrare impunătoare, pe care romanii aveau s-o mărească mai târziu. În pofida dispreţului pe care îl arătau altor neamuri, cartaginezii încercaseră să împrumute de la Roma această născocire a vremurilor noi, după cum, la rândul lor, romanii îşi însuşiseră galera punică. Apeductul, zidire puternică, sprijinindu-şi pe contraforturi cele cinci rânduri de arcuri suprapuse purtând deasupra capete de lei, se prelungea până la marginea de apus a Acropolei şi pătrundea în oraş pe sub pământ, revărsându-şi apele ca un fluviu, în cisternele Megarei.

Mâtho îl aşteptă pe Spendius la ceasul hotărât. Spendius legă un harpon de capătul unei frânghii, învârtind-o ca pe o praştie. Gheara de fier se prinse de marginea unei pietre, şi cei doi începură să se caţere pe zid cu ajutorul funiei.

Ajungând pe cea dintâi cornişă a apeductului, nu mai izbutiră să agaţe cârligul: de câte ori îl aruncau, cădea. Găseau tot mai greu crăpături în zid, şi la fiecare rând al arcadelor, marginile pereţilor se îngustau. Frânghia abia mai ţinea: de câteva ori era să se rupă.

În sfârşit ajunseră pe cea din urmă pâatformă. Spendius se apleca din când în când, pipăind pietrele cu mâna.

— Aici e locul! Să începem…

Mânuind târnăcopul cu care venise Mâtho, reuşiră să desprindă o lespede de la locul ei.

În depărtare se zărea o ceată de călăreţi trecând în goană pe cai fără frâu. Brăţările lor de aur jucau printra vălurile plutitoare ale veşmintelor fluturate de vânt. Un războinic călare venea în fruntea lor val-vârtej, purtând coif cu pene de struţ şi o lance în fiecare mână.

— Narr'Havas! strigă Mâtho.

— Ce-ţi pasă? răspunse Spendius, sărind în golul rămas după scoaterea lespedei.

La porunca lui Spendius, Mâtho încercă să răstoarne unul din blocurile de piatră; dar locul era prea strâmt şi nu-şi putea mişca braţele.

— Ne vom întoarce, spuse Spendius. Mergi înainte!

Porniră amândoi de-a lungul canalului. Apa le ajungea până la brâu. Paşii li se împleticeau. Se văzură nevoiţi să înoate. Mâinile li se loveau de pereţii înguşti, iar tavanul era atât de scund, încât le sfâşia obrazul. Se lăsară purtaţi de şuvoiul apei, lungindu-se cât puteau mai mult, ferindu-şi capul sub braţ şi apropiindu-şi genunchii. Treceau prin întuneric ca nişte săgeţi, gâfâind, aproape înăbuşiţi de aerul greu care le apăsa pieptul, ca în fundul unui mormânt. Apoi se cufundară dintr-o dată într-o beznă adâncă. Nu mai puteau lupta cu vâltoarea apei şi căzură.

Când se ridicară din nou, rămaseră câteva clipe întinşi pe spate, adulmecând cu nesaţ aerul proaspăt. Arcadele înalte se perindau una după alta, legând între ele zidurile largi, care despărţeau bazinurile pline. O singură pânză de apă curgea mai departe de-a lungul cisternelor. Prin ferestrele crestate în tavanul boltit, discuri de lumină cădeau peste curgerea apei; zidurile înfăşurate în întuneric se pierdeau în nesfârşit. Un ecou prelung răspundea la cel mai mic zgomot.

Spendius şi Mâtho porniră din nou să înoate. Înaintară pe sub deschiderea bolţilor, pătrunzând printr-un şir de alte încăperi. Două rânduri de bazinuri mai mici se întindeau de-o parte şi de alta, dispărând, cotind, revenind. În sfârşit, simţiră sub tălpile lor ceva tare. Era pardoseala galeriei care mărginea cisternele.

Au mers cu băgare de seamă mai departe, pipăind pereţii pentru a găsi o ieşire. Alunecau mereu şi se prăbuşeau în adâncul apei. Se ridicau şi cădeau din nou. O cumplită sfârşeală îi cuprinse, ca şi cum, înotând, braţele li s-ar fi topit în apă. Ochii li se închideau; trăgeau să moară.

Spendius atinse cu mâna gratiile unui gard de fier. Izbind în ele cu putere, izbutiră să le îndoaie, şi ajunseră pe treptele unei scări. O uşă de bronz închidea trecerea. Cu vârful unui pumnal dădură la o parte drugul de fier care zăvora uşa pe dinafară şi, dintr-o dată, se treziră în plin aer.

Noaptea era învăluită în tăcere şi cerul părea mai înalt ca niciodată. Mănunchiuri de arbori mărgineau în depărtare lungul şir al zidurilor. Oraşul dormea. Focurile de veghe ale strajelor scânteiau ca nişte stele pierdute în întuneric.

Spendius, care trăise trei ani în temniţa sclavilor, nu cunoştea străzile. Mâtho socotea că pentru a ajunge la palatul lui Hamilcar trebuia s-o ia la stânga, străbătând Mappalele.

— Nu, spuse Spendius. Du-mă la templul lui Tanit!

Mâtho încercă să vorbească.

— Adu-ţi aminte! îl opri Spendius şi, ridicând braţul, îi arătă steaua Chabarului, care se zărea strălucind.

Mâtho nu mai răspunse şi se îndreptă spre Acropole.

Se târau de-a lungul şirului de napali care mărgineau drumul. Apa curgea de pe trupul lor peste pământul prăfuit. Paşii sandalelor ude nu se auzeau. Cu ochii lui, care ardeau ca nişte torţe, Spendius cerceta umbra fiecărui tufiş. Mergea în urma lui Mâtho, ţinând în mâini mânerele celor două pumnale pe care le purta la subsuoară, prinse în câte o brăţară de piele.